Enigma Otiliei
George Călinescu
~ 1938 ~
Citat:
,, …un roman de critic, în care realismul, balzacianismul și
obiectivitatea au devenit program estetic”
(Nicolae Manolescu)
În studiul
,,Arca lui Noe”, Nicolae Manolescu afirmă despre romanul doric, cel traditional,
obiectiv, că este ,,romanul din secolul XIX, care la noi își
atinge apogeul abia în deceniul al treilea al secolului XX.”
Ca teoretician al romanului
românesc,
G. Călinescu respinge proustianismul si pledează
pentru realismul classic (romanul obiectiv de tip balzacian).
Al doilea dintre cele
patru romane scrise de George Călinescu ( Cartea nunții, 1933,
Enigma Otiliei, 1938, Bietul Ioanide, 1953, Scrinul negru, 1960)
este ,, …un roman de critic, în care realismul, balzacianismul și
obiectivitatea au devenit program estetic” (Nicolae Manolescu).
Specia literară: Având ca trăsături amploarea
acțiunii, desfășurarea pe mai multe planuri, conflictul complex,
prezența unor personaje numeroase si realizarea unei imagini ample
asupra vieții, opera literară ,,Enigma Otiliei” de George
Călinescu aparține speciei literare roman.
Opera literară ,,Enigma Otiliei” de George Căliescu
a apărut în anul 1938 și este considerat un
roman realist de tip balzacian, cu elemente moderniste,
aparținând prozei interbelice. De asemenea, poate fi considerat un
roman social și citadin.
,,Enigma Otiliei” de
George Călinescu este un
roman realist prin temă, structura închisă, specificul
secvențelor descriptive, realizarea personajelor,
dar depășește modelul realismului clasic, balzacian, prin spiritul
critic și polemic și prin elemente ale modernității (este inspirat
din viața citadină, prezența tipului intelectualului ca personaj).
Titlul inițial al romanului ,,Părinții Otiliei”, reflecta ideea balzaciană a paternității,
pentru că fiecare
personaj determină într-un fel soarta orfanei Otilia, ca niste
,,părinti”. Autorul schimbă titlul din motive editoriale, acesta devenind
,,Enigma Otiliei” și deplasează accentul de la un
aspect realist la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin
care este realizat personajul, un personaj de o feminitate
enigmatică, ce rămâne surprinzător prin amestecul de un farmec
juvenil cu o profundă maturitate.
Această ,,enigmă” se
naște mai ales în mintea lui Felix, care nu-și poate explica felul
de a se comporta al fetei, iar
Pascalopol o admiră, o înțelege , dar nici el nu o
poate descifra în întregime, spunându-i lui Felix în finalul
romanului :
,,A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o
enigmă.”
Tema romanului este
ilustrarea vieții burgheziei bucurestene de la începutul secolului
al XX-lea, societate degradată de puterea banului, întreaga
acțiune a romanului construindu-se în jurul averii lui Costache
Giurgiuveanu. De asemenea, ,,Enigma Otiliei” este un roman de
inițiere, prezentând formarea unui tânăr care, înainte de a ¬a
avea o carieră, trăiește experiența unei iubiri si a relațiilor de
familie.
O secvență semnificativă pentru tema operei, este
replica lui Stănică Rațiu, care ilustrează mentalitatea epocii în
ceea ce privește moștenirea: ,,dacă familia mea nu s-ar fi prăsit
atâta, vă spun pe onoarea mea, azi aș fi milionar[…] Am unchi și
mătuși foarte bogate […]. Însă toți au copii si nepoți, încât până
să-mi vină rândul, mai bine mă lipsesc.”
O altă secvență semnificativă pentru operă este cea
din incipitul romanului, când Felix ajunge in București, pe strada
Antim, iar când bate la ușa casei lui moș Costache, acesta, un
bătrânel ,,subțire și puțin înconvoiat”, îi spune tânărului:
,,Nu-nu-nu știu…nu stă nimeni aici, nu cunosc…”
Ca structură, romanul este alcătuit din douăzeci de
capitole și
contruit pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul
unor personaje, prin acumularea detaliilor:
destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor familiei Tulea,
al lui Stănică.
Există
două planuri narative principale: un plan ce
urmăreste lupta clanului Tulea de a pune mâna pe averea lui
Costache Giurgiuveanu; un alt plan prezintă destinul lui Felix
Sima care, rămas orfan, vine la București pentru a studia
medicina, Costache Giurgiuveanu fiindu-i tutore. Celelalte
planuri, secundare, susțin imaginea amplă a societății citadine a
vremii.
Perspectiva narativă este una obiectivă, realizată prin narațiunea la persoana a III-a, un
narator
obiectiv, detașat. Naratorul omniscient știe mai
multe decât personajele sale și, fiind omniprezent, le controlează
ca un regizor.
Ca moduri de expunere se observă folosirea
predominantă a narațiunii, succesiunea secvențelor narative fiind redată prin înlănțuire.
Dialogul conferă veridicitate și concentrare epică,
iar descrierea spațiilor și a vestimentației susține impresia de
univers autentic (mimesis), prin observatie și notarea detaliului
semnificativ, descrierea devine mijloc de
caracterizare indirectă/ de conturare a caracterelor.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul
temporal ,
,,într-o seară de la începutul lui ulie 1909”, și spațial (descrierea străzii Antim, a
arhitecturii casei lui
moș Costache, a interioarelor), prezintă personajele principale și
sugerează conflictul.
Finalul este unul închis, prin rezolvarea
conflictului (Olimpia este părăsită de Stănică, Aurica nu-și poate
face o situație, Felix o pierde pe Otilia) și este urmat de un
epilog . Simetria incipit – final se realizează prin descrierea
străzii și a casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix,
care este un intrus în familie, în momente diferite ale existenței
sale: în adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, ,,după
război”.
Ca
mijloace/ procedee de caracterizare se remarcă, în
manieră realist-balzaciană, tehnica focalizării, caracterul
personajelor dezvăluindu-se progresiv, pornind de la datele
exterioare ale existentei lor: prezentarea mediului de viață,
descrierea locuinței, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor si a
obișnuințelor. În mod direct, naratorul dă lămuriri
despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor
reunite la începutul romanului, la jocul de table. Descrierea
indirectă îngroasă trăsăturile prin fapte, gesturi, replici,
vestimentație, relații între personaje.
Exceptie face
portretul Otiliei, realizat prin tehnici modern:
comportamentism și reflectare poliedrică. Până în capitolul al
XVI-ea, Otilia este prezentată exclusiv prin comportament (fapte,
vorbe, gesturi). Această tehnică este dublată de reflectarea
poliedrică a personalitătii Otiliei în conștiința celorlalte
personaje, ceea ce conferă ambiguitate personajului ( element
modern), iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul
feminității. Este alcătuit un portret complex și contradictoriu al
Otiliei, ,,fe-fetița” cuminte și iubitoare din perspectiva lui moș
Costache, fata exuberantă, ,,admirabilă, superioară” din
perspectiva lui Felix, femeia capricioasă ,,cu un temperament de
artistă” pentru Pascalopol, ,, o dezmățată, o stricată,” din
perspectiva Aglaei, ,,o fată deșteaptă”, cu spirit practic, așa
cum o vede Stănică.
Pornind de la ideea
,,obiectul romanului este omul ca ființă morală”, Călinescu distinge două feluri de
indivizi, în funcție de
capacitatea de a se adapta: cei care se adaptează din punct de
vedere moral, putând să-si motiveze acțiunile, si cei care se
adptează instinctual, ce ilustrează tipuri umane:
cocheta, fata bătrână, avarul, parvenitul, retardatul.
Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre
două familii înrudite.
Familia lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii,
si Otilia Mărculescu , fiica celei de-a doua sotii, decedate.
Există doi intruși, Felix Sima, orfan, al cărui
tutore este Costache Giurgiuveanu si
Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului. A doua
familie este cea a surorii lui Costache Giurgiuveanu, Aglae Tulea,
alcătuit din sotul Simion Tulea și cei trei copii: Olipia, Aurica,
Titi. Conflictul principal are în centru averea lui
moș Costache. Conflictul erotic, secundar, privește rivalitatea dintre adolescentul Felix
și
maturul Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Limbajul personajelor este unul
uniformizat, indiferent de situația socială sau de cultural lor.
Amestecul de stiluri (juridic si colocvial) folosit
de Stănică are un efect comic. Se utilizează fraza amplă, este
preferat epitetul neologic,
,,fața juvenilă”, ,,aspect bizar”.
,,Enigma Otiliei” este un roman realist, balzacian
prin prezentarea critică a unor aspect ale societății bucureștene
de la începutul secolului XX, motivul paternității și al
moștenirii, specificul secvențelor descriptive, realizarea unor
tipologii, veridicitate, utilizarea narațiunii la persoana a
III-a. Modelul realist este însă depășit prin
spiritul critic si polemic, prin elemenete ale modernității
(ambiguitatea personajelor, interesul pentru procese psihice
deviante, tehnici moderne de caracterizare).