CITAT: Poezia e însăși viața, e umbra și lumina care catifelează natura și dă omului senzația că trăiește cu planeta lui în cer. Pretutindeni în toate este poezie, ca si cum omul și-ar purta capul cuprins într-o aureolă de icoană”. Tudor Arghezi

      Tudor Arghezi aduce în poezia românească opere ce se disting prin teme si limbaj poetic de tot ce a existat anterior, săvârșind astfel o revoluție în literatura noastră.

      ,,Testament”, de Tudor Arghezi, aflată în fruntea primului volum al poetului, ,,Cuvinte potrivite” (1927), constituie una dintre cele mai cunoscute arte poetice din literatura românească si are rol de manifest literar, realizat cu mijloace poetice.. Opera face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga și Joc secund de Ion Barbu.

      Deoarece în “Testament” poetul Tudor Arghezi iși exprimă viziunea despre lume și viață, propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii și despre rolul artistului în societate, într-un limbaj literar care-l particularizaeză, această opera literară poate fi considerată o artă poetică.

      Opera este o artă poetică modernă prin prezentarea unei triple problematici: transfigurarea socialului în estetic, introducerea esteticii urâtului, discutarea raportului dintre inspirație si tehnica poetică.

      Tema poeziei este constituită de conceptia despre artă a poetului, creația literară apărând în ipostaza de meșteșug, rod al inspirației si al trudei, fiind lăsată ca moștenire unui fiu spiritual.

      O imagine poetică relevantă pentru temă este cea care definește poezia în ultima strofă: ”Slova de foc și slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește.” Pornind de la actul modelării metalului dur, Arghezi plasticizează procesul creației într-o imagine inedită și sugestivă.
Inspirația și meșteșugul sunt deopotrivă necesare.
Metalul incandescent-”slova de foc” nu poate lua forma dorită fără ”îmbrățișarea cleștelui”-efortul intens și migălos de artizan. Poezia nu poate fi doar talent, fără trudă și sacrificiu, așa cum munca nu poate înlocui talentul, inspirația. Procesul este o nuntă-”împerecheate-n carte se mărită”, o sărbătoare miraculoasă a creației.

      Titlul operei are o dublă semnificație. În sens propriu (denotativ), cuvântul-titlu desemnează un act juridic, întocmit pentru a se transmite averea. Sensul conotativ al titlului reiese din trimiterea la cele două părți ale Bibliei, Vechiul Testament și Noul Testament, astfel, poezia argheziană, devenind o moștenire spirtuală adesată urmasilor-cititori.

      Discursul liric este structurat în șase strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului, și organizat sub forma unui monolog adresat/dialog imaginar între mai multe ipostaze ale eului liric: tată-fiu, străbuni-urmași, rob-Domn.

      Organizarea materialului poetic se face și prin seria relațiilor de opoziție în care intră cartea sau ipostaze ale sale: instrumentele muncii țărănesti-ale muncii intelectuale (,, sapa-n condei și brazda-n călimară”); izvoarele creației și poezia redate prin metafore dispuse in serii opuse: ,,făcui din zdrențe muguri și corone”; ,,cenusa mortilor-Dumnezeu de piatră”); relația autor-cititor (,,robul a scris-o, Domnul o citește”).

      Incipitul operei este conceput ca o adresare direct a eului liric care un fiu spiritual si conține ideea moștenirii spiritual ,,un nume adunat pe-o carte”.

      Meafora ,,seara răzvrătită” face referire la trecutul zbuciumat al strămoșilor, iar formula de adresare, ,,fiule”, desemnează un potential cititor, poetul identificându-se, în mod simbolic, cu un mentor al generaților viitoare.

      Cea de a doua strofă prezintă vaoloarea de document fundamental a cărții, văzută ca un ,,hrisov”, document al existenței și al suferinței strămosilor ,, robilor cu saricile pline”.

      Idea centrală din cea de a treia strofă este transformarea poeziei într-o lume obiectuală, uneltele muncii țărănesti devenind unelte ale muncii intelectuale: ,,sapa-n condei și brazda-n călimară”, iar poetul devine un născocitor, ce transformă limba comună în ,,cuvinte potrivite” si metamorfozează cuvintele, păstrându-le forța expresivă: ,,Veninul strâns l-am preschimbat in miere/ Lăsând întragă dulcea lui putere”.

      Strofa a patra prezintă rolul moralizator al poeziei, prin intermediul ei trecutul sacralizându-se, devenind îndreptar moral: ,,Am luat cenusa morților din vatră/ Și am făcut-o Dumnezeu de piatră”.

      În strofa a cincea apare ideea transfigurării socialului in estetic, prin efectul justițiar al operei poetice, ,,vioara” devenind aici simbol al poeziei. De asemenea, apare estetica urâtului, concept preluat de la scriitorul francez Charles Baudelaire, Arghezi considerând că orice aspect al realității poate constitui material poetic: ,,Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și preturi noi”.

      Ultima strofă evidențiază idea că muza, pierde în fața meșteșugului: ,,Domnița suferă în carea mea”, că poezia este rodul inspirației îmbinat cu munca: ,,Slova de foc și slova făurită/ Împărechiate-n carte se mărită”, iar poetul este un ,,rob” aflat în slujba cititorului.

      Ca element de recurență se observă metafora ,,carte”, semnificând, pe rând, acumulare spirituală, rezultat al trudei, punct de legătură între generații, valoare spirituală, îmbinare de har și meșteșug,. Metafore asociate conceptului de poezie: cuvinte potrivite, leagăne, versuri și icoane, muguri și coronae, miere, cenușa morților, hotar înlt, vioară slova de foc, slova făurită.

      Creația poetică și poetul se află în strânsă legătură, verbele la persoana I, singular având rol în prezentarea rolului poetului: am ivit, am prefăcut, făcui, am luat, am pus, am făcut. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și prin mărcile subiectivității: pronume personale, adjective posesive, verbe la persoanele I și a II-a , topica afectivă.

      Opera ,,Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă deoarece poetul iși exprimă viziunea despre lume și viață, propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii și despre rolul artistului în societate, într-un limbaj literar care-l particularizează, prin introducerea esteticii urâtului, a ideii de îmbinare a inspirației și a mesteșugului în poezie, prin idea că arta poate fi o modalitate de amendare a răului. De asemenea, strofele inegale ca număr de versuri, metrica si ritmul variabile sunt argumente pentru modernitatea operei argheziene.