O scrisoare pierdută - Ion Luca Caragiale
Ștefan Tipătescu - Caracterizare
~ 1884 ~
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al
personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele
textului dramatic studiat;
Ştefan Tipătescu este
prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în
funcţia de prefect al judeţului. Superior celorlalţi prin pregătire,
avere, statut social, Tipătescu are aere senioriale şi îşi foloseşte
funcţia învestită ca privilegiu personal, în avantaj propriu,
dovedind moravurile specifice clasei politice, pe fondul alegerilor
pentru Camera Deputaţilor . În cadrul partidului, Trahanache este
şef politic al puterii locale, iar Tipătescu- reprezentant al
puterii centrale.
El întruchipează în comedie
tipul donjuanului, al primului amorez, redus în manieră clasică la câteva trăsături
dominante. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache,
Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, chiar de la o jumătate
de an după ce ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum observă
acesta cu naivitate : „pentru mine să vie să bănuiască cineva pe
Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e… E un om cu care nu trăiesc
de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce
m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi
niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”
Tipătescu oglindeşte, alături de
ceilalţi, tema comediei, contrastul între ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele.
Excepţie de la tipologia demagogului prost şi incult, nefiind
sancţionat prin comicul de limbaj, privit cu mai multă îngăduinţă de
narator, Tipătescu este ironizat totuşi pentru legătura
extraconjugală, semnificativ în acest sens fiind numele de alint
oferit în cercul intim, Fănică, care contrastează cu imaginea de
stâlp al puterii judeţului
Mai idealist decât Zoe, el se
dovedeşte dispus să abandoneze totul şi să fugă cu ea în lume, şi nu
poate accepta ipocrizia politică a întovărăşirii cu Caţavencu.
Capitulează totuşi, de dragul înţelegerii cu femeia iubită: „În
sfârşit, dacă vrei tu… fie!… Întâmplă-se orice s-ar întâmpla…
Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea
Zaharia… prin urmare şi al meu!… Poimâine eşti deputat!…”
Personaj plat, fără a ieşi din tipologie, Tipătescu dovedeşte
totuşi o anume
deziluzionare care îl va maturiza, o reacţie în faţa
“machiaverlâcurilor” care domină viaţa politică, oferind
posibilitatea de câştig în cele mai înalte sfere ale politicii celui
din urmă imbecil: “Ce lume!…Ce lume!…” El emite o judecata critica
si aspra la adresa celorlalti; este deci si purtatorul perspectivei
auctoriale (personaj-reflector), dovedind anumite calităţi
intelectuale şi afective.
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată
prin două episoade/citate/secvenţe comentate;
Una din
trăsăturile dominante ale personajului este
impulsivitatea. Ea reiese din actul I, când Zaharia Trahanache îi
face o vizită matinală pentru a-l înştiinţa de faptul că o
scrisorică a sa de amor către Zoe se află în posesia lui Caţavencu.
Bătranul îi reproduce conţinutul „docomentului” cu exactitate.
Neştiind cum să reacţioneze, Ştefan Tipătescu este derutat, confuz
şi nervos.
Plimbându-se agitat prin cameră,
adresează injurii
“canaliei”, Trahanache singur oferind justificare pentru conţinutul
scrisorii- plastografia. Singura reacţie pe care o găseşte Tipătescu
este cea violentă, ca dovadă a drepturilor absolute pe care şi le
arogă : “D. Caţavencu nu va fi deseară la întrunire; o să fie în
altă parte- la păstrare.”
O altă secvenţă care
evidenţiază caracterul protagonistului se afla în
actul al II-lea, după ce Caţavencu este arestat şi adus în casa prefectului.
Tipătescu încearcă să recupereze scrisoarea pierdută prin oferirea
unor funcţii importante oponentului : avocat al statului, primar,
chiar şi o moşie din marginea oraşului. Negocierea îl identică pe
prefect ca voinţă ce are la dispoziţia sa judeţul.
Ascunzându-şi cu greu dispreţul şi
furia în umbra ironiilor, când Caţavencu refuză, şi pretinde
mandatul de deputat, Tipătescu izbucneşte şi devine necontrolat,
ameninţând că îl ucide cu bastonul. În final, înfrânt de voinţa
Zoei, şantajat sentimental, capitulează.
– prezentarea a patru elemente ale textului dramatic,
semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a
autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict,
relatii temporale si spatiale, incipit, final, constructia
subiectului, particularitati ale compozitiei, modalităţi de
caracterizare, limbaj etc. );
Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe
parcursul
celor patru acte, particularizează concepţia autorului despre
cutumele politice ale marii burghezii provinciale, al cărei
reprezentant de seamă este Ştefan Tipătescu.
Scrisoarea este un
suprapersonaj, în ciuda aparenţei de lipsă de însemnătate-folosirea articolului
nehotărât “o”-, ce capătă în viaţa lui Zoe, a lui Tipătescu şi a
deciderii exprimării opiniei unui colegiu importanţa majoră (ca în
literatura americană- “Scrisoarea furată”- E. A. Poe). Dacă iniţial
atmosfera este de calm şi rutină, acţiunea se complică treptat o
dată cu semnalarea periplului scrisorii de la cetăţeanul turmentat
la Caţavencu şi invers, culminând cu intrarea în scenă a altei
scrisori, al cărei traseu va continua şi “ aldată”, cât va fi
nevoie, ciclic.
Strădaniile personajelor-ameninţările
lui Tipătescu, strategiile diplomatice ale Zoei, descoperirea
poliţelor de către Trahanache, intervenţiile poliţiei prin
Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu de a înţelege
ce se întâmplă, vor fi anulate de modul cum hazardul serveşte
interesele unora sau altora. Cu privire la Dandanache autorul
declara: “Am găsit un personaj mai prost ca Farfuridi şi mai canalie
decât Caţavencu”.
Deşi subliniază ideea
realităţii politice a tuturor timpurilor, personajele
nu ies din caricatură, aspect evident în finalul împăcării
festiviste în care satisfacţia personală a fiecăruia îmbracă masca
binelui ţării. Binele lui Tipătescu este de a-şi fi păstrat
superioritatea poziţiei. Alături de Zoe, el nu participă la
spectacolul îmbrăţişărilor între Caţavencu şi Dandanache, dar îl
acceptă şi îl contemplă de la distanţă.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a
două facţiuni: reprezentanţii partidului puterii ( Tipătescu, Zoe,
Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea
independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat
şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul
Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului.
Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în
scenă ale cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea,
creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său
devenind aproape superfluu. Tipătescu deţine o poziţie centrală în
ambele conflicte.
Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale
oglindesc tema acesteia în măsura în care subliniază prin progresia
evenimentelor lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul şi
fariseismul metodelor celor implicaţi. O serie de procedee
compoziţionale- răsturnări bruşte de situaţie, elemente-surpriză,
anticipări, amânări-complică situaţia conflictuală.
Prin
tehnica acumulărilor succesive, acţiunea capătă proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce
ameninţă a strivi siguranţa şi confortul poziţiei protagoniştilor,
pentru ca lucrurile să ia o întorsătură neaşteptată, şi, conform
definiţiei speciei, finalul să fie unul fericit pentru toţi.
Caracterizarea directă a personajului este realizată
prin intermediul didascaliilor: „nervos”, „impacient”, „fierbând” şi
al observaţiilor celorlalte personaje: „E iute! N-are cumpăt.
Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un
prefect.”( Trahanache) ; „mosia mosie, fonctia foncfie, coana
Joitica coana Joitica: trai neneaco, cu banii lui Trahanache”.(
Pristanda) Caracterizarea indirectă reiese din prin gesturi,
atitudini, mimica, ton, din propriile actiuni, ganduri si simtiri,
prin intermediul mediului social in care traieste; prin relatiile
lui cu celelalte personaje şi prin nume.
Astfel,
Tipătescu dovedeşte constiinta inechitatii si
falsitatii sistemului electoral, amendandu-l, fara putinta de a i se
opune sau de a-l modifica. De fapt, până la a fi victima lui,
trăieşte o voluptate a jocului politic, dovedind abilitate în a
anticipa şi contracara mişcările adversarilor. Posesor al unui
statut privilegiat, personajul se detaseaza usor de acest univers de
marionete, fiind singurul capabil de ironie, calitate a spiritului
rar intalnita la eroii comediilor lui Caragiale. Cetateanului
turmentat ii raspunde: „la alegatori ca d-ta, cuminte, cu judecata
limpede, cu simt politic nu se poate mai bun reprezentant decat d.
Catavencu (apasand) onorabilul d. Catavencu!”
După părerea mea,
Ştefan Tipătescu este un personaj aparte in raport cu
ceilalti indivizi printre care se misca, dar ramane un tip
reprezentativ pentru o anumită categorie socială a vremii. Liniile
de forţă care il contureaza il fac la fel de condamnabil ca si pe
ceilalti, asupra cărora are însă avantajul pozitiei şi al unui plus
de luciditate. Zoe îl atrage cu farmecul ei si simte o reala pasiune
si afectiune pentru ea, dar nu încearăa niciun fel de remuscare si
nu-şi face scrupule la ideea că aceasta este sotia celui mai bun
amic al sau, chiar daca el, e drept, are o varsta destul de
înaintată.
Şi Tipătescu face parte
din lumea „fără moral si fără prinţip” despre care
vorbeşte Trahanache. Personajul suportă un statut oarecum
diferentiat de al celorlalti, dar, in fond, el nu face decat sa
completeze galeria indivizilor care fac din aceasta capodopera a lui
Caragiale o oglinda a modului in care se desfasurau alegerile
intr-un sistem politic corupt, reper al temei realiste a textului
.