Citat: ,,Poezia lui Nichita Stănescu e un imn involuntar, dedicat Maiestății Sale Cuvântul și antinomiilor lui Necuvântul” (Constantin Crișan)
      Poetul ,,se face că se joacă cu niște jucării ce se cheamă univers, destin, existență, iubire, moarte, singurătate” (Eugen Simion)

      Prezentându-și concepția literară, într-un eseu din tinerețe, Nichita Stănescu scria: ,,clasicul vede idei, romanticul sentimente, modernul vede deodată și ideile și sentimentele, dar le vede cu cuvintele”. Conform poetului, arta este o modalitate de cunoaștere, iar artistul este Demiurgul, poetul si poezia devenind un tot, cuvintele fiind ipostaze ale existenței poetului.

      Ca și în cazul lui Lucian Blaga, particularitățile volumelor de poezie ale lui Nichita ilustrează evoluția liricii sale. Se discută despre trei etape ale creației stănesciene, o primă etapă fiind cea a exuberanței ( cuprinzând volumele: Sensul iubirii – 1960; O viziune a sentimentelor – 1964), a doua etapă face trecerea spre lirismul interiorizat, reflexiv (cuprinde volumele: Dreprul la timp – 1965; 11 elegii – 1966; Oul și sfera – 1967; Roșu vertical, Laus Ptolemaei – 1968; Necuvintele – 1969; În dulcele stul clasic – 1970), a treia etapă de creație este cea de maturitate, în care poetul ,,investighează actul artistic”.

      Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” a apărut în volumul ,, O viziune a sentimentelor” din 1964, în care Nichita Stănescu vizualizează iubirea ca sentiment, ca pe o stare de extaz a eului poetic, reflectând astfel lirismul subiectiv. Opera este considerată o capodoperă a liricii erotice românești, individualizându-se prin transparența imaginilor și prin proiecția cosmică, prin originalitatea metaforelor și simetria compoziției.

      Deoarece în ,,Leoaică tânără, iubirea” poetul Nichita Stănescu își exprimă viziunea despre lume și viață, propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii și despre rolul artistului în societate, într-un limbaj literar care-l particularizaeză, această opera literară poate fi considerată o artă poetică.

      Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” este o confesiune lirică a poetului, o artă poetică erotică, în care poetul își exprimă viziunea proprie despre lume, eul liric apărând puternic marcat de intensitatea si forta unui puternic sentiment uman, iubirea.

      Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu se încadrează în modernism prin faptul că poetul reinterpretează un mit, iubirea metamorfozându-se într-o ,,leoaică tânără”, prin subtilitatea metaforei și insolitul imaginilor artistice, metaforele si comparațiile fiind prea puțin obișnuite.

      Tema operei este constituită de consecințele pe care iubirea, care năvălește ca un animal sălbatic în spațiul sensibilității poetice, le are asupra raportului eului poetic atât cu lumea exterioară, cât si cu sinele.

      O primă secvență semnificativă pentru temă este descrierea iubirii ca animal de pradă, iubirea având energii ascunse, ce amenință universul cunoscut eului liric, leoaica dobândind conotații simbolice, rămânând o iluzie strălucitoare în deșertul lipsei de aspirații a oamenilor comuni.

      O altă secvență semnificativă pentru tema poeziei este cea din versurile : ,, ,, se făcu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strîngere de ape.”, în care transformarea lumii în cerc, simbol al perfecțiunii, prin puterea iubirii, face posibilă transcenderea spațiului tridimensional.

      Titlul poeziei este realizat printr-o metaforă în care transparența imaginii sugerează starea de extaz la apariția neasteptată a iubirii, sentiment văzut sub forma unui animal de pradă, agresiv și feroce, ,,leoaică tânără”, metafora fiind explicată chiar de poet prin apoziția ,,iubirea”.

      Opera este structurată chiar de către poet în trei secvențe lirice, corespunzătoare celor trei strofe.

      În prima strofă este exprimată vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice agresive, cu efecte devoratoare asupra identității eului liric: ,, Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ m-a muşcat , leoaica, azi de faţă.” Pronumele de persoana I, ,,mi”, ,,mă”, potențează confesiunea eului liric. Inocularea cu iubire schimbă coordonatele spațio-temporale ale existenței: ,, m-a muşcat , leoaica, azi de faţă.”

      Strofa a doua accentuează efectele apariției sentimentului de iubire, forța si agresivitatea acestui sentiment neașteptat reordonând întreg universul, într-un joc al cercurilor concentrice, cercul fiind un simbol al perfecțiunii: ,, se făcu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strîngere de ape.” Privirea si auzul, simboluri ale perspectivei subiective, ale sinelui, înălțate ,,tocmai lângă ciocârlii” reflectă bucuria supremă, superioritate unui sentiment perceput cu toate simțurile. Evadarea se realizează în sus, exprimând intensitatea dorinței de eliminare a materialității.

      Cea de-a treia strofă ne readuce la imaginea inițială, a unei leoaice arămii ,,cu mișcările viclene”, metaforă pentru iubirea agresivă, dar care se insinuează , devenind devoratoate. Simțurile se estompează, iubirea transformă, schimbă , aduce confuzie: ,, Mi-am dus mâna la sprînceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie.”. Iubirea aduce ,,strălucire” unei vieți asemănate cu un ,,deșert” și, ca formă a spiritului, dă energie și profunzime vieții: ,, încă-o vreme,/ și-ncă-o vreme....”, această sintagmă relevând dorința de prelungire la nesfârșit a clipei.

      În ceea ce privește prozodia, poezia este alcătuită din 25 de versuri ( cu metrica variabilă și cu măsură inegală), împărțite chiar de către autor în trei strofe, al căror ritm interior redă fluxul ideilor.

      Imaginile poetice ale operei ,,Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu se individualizează prin transparență, dinamism si sugestie, metaforele si comparațiile fiind neobisnuite: ,, curcubeu tăiat în două”, ,, ca o strîngere de ape.”, ,, deşert în strălucire”, fiind semnificative pentru iubire, întreaga poezie putând fi astfel concentrată într-o unică metaforă.