Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Lucian Blaga
~ 1919 ~
Citat:
,,Omul trebuie să fie un creator, - de aceea renunț cu bucurie
la cunoașterea absolutului.”
( Lucian Blaga, Pietre pentru templul meu)
Ca și la
Mihai Eminescu, în lirica lui Blaga există un
plan filozofic secundar, creația sa fiind un spațiu al experietelor esențiale.
Poet și filozof,
Lucian Blaga transpune în lirică cele două concepte
filozofice originale:
cunoașterea luciferică și cunoașterea paradisiacă. Cunoașterea paradisiacă, de tip logic,
rațional, se revarsă
asupra obiectului cunoasterii si nu-l depășește, vrând să lumineze
misterul pe care astfel să-l reducă. Cunoașterea luciferică nu are
drept scop lămurirea misterului, ci sporirea lui.
,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian
Blaga face parte din seria artelor poetice moderne ale literature
române din perioada interbelică, alături de ,,Testament” de Tudor
Arghezi si ,,Joc secund” de Ion Barbu.
Poezia este asezată în fruntea
primului volum blagian, ,,Poemele luminii” (1919), și are rol de program literar,
realizat însă cu mijloace poetice.
,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian
Blaga este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre arta
literară, despre aspectele esențiale ale acesteia și viziunea asupra
lumii, propriile idei despre poezie și despre rolul poetului fiind
redate prin mijloace artistice. Poezia este o artă poetică modernă,
pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la
relația poet-lume și poet-creație.
Conform filozofiei lui Blaga, rolul poetului nu este acela de a descifra tainele lumii , ci de
a la potența prin trăirea interioară si prin contemplarea formelor
concrete prin care ele se înfățișează. Rolul poeziei este ca prin
mit și simbol poetul să pătrundă tainele Universului,
sporindu-le.misterul este substanța originară si esențială a
poeziei: cuvântul originar. Iar cuvântul poetic nu înseamnă, ci
sugerează.
,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian
Blaga este o meditație filozofică,
cu profunde accente lirice, o confesiune elegiacă pe tema cunoasterii, care poate fi
paradisiacă sau luciferică.
Titlul poeziei, este o metaforă revelatorie care semnifică ideea
cunoasterii
luciferice, exprimând crezul că datoria poetului este să potențeze
misterele universului (,,corola de minuni a lumii”), nu să le reducă
(,,nu strivesc’), accentul punându-se pe confesiunea lirică (,,eu”).
Reluarea titlului ca
prim vers al poeziei reprezintă incipitul poeziei, iar sensul său,
îmbogățit prin seria de antiteze si prin lanțul metaforic, este
întregit de versurile finale:
,, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/[…] căci eu iubesc/
și flori si ochi si buze și morminte”.
Poezia este un act de creație, iar metaforele enumerate surprind
teme majore ale creației poetice, imaginate ca petale ale unei
corole ce adăpostește misterele lumii: ,,flori” - viață,
efemeritate; „ochi” – cunoaștere, contemplarea poetică a lumii;
”buze” – iubirea, rostirea, logosul; „morminte” – tema morții,
eternitatea.
Tema poeziei o
reprezintă atitudinea poetică în fața marilor taine ale Universului:
cunoașterea lumii este posibilă numai prin iubire.
O imagine poetică reprezentativă pentru temă
pornește de la metafora luminii. Lumina, emblematică pentru opera
blagiană, sugerează cunoașterea-”Lumina altora/sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns/în adâncimi de întuneric/dar eu/ eu cu lumina
mea sporesc a lumii taină”.
Antiteza eu-alții e
accentuată de instrumentarul modern: cel mai scurt vers -construit
adversativ- ”dar eu”- este pus în opoziție cu cel mai lung vers al
poeziei, cu rol explicativ ” eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”
. Comparația ”și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează,
ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții” asociază un
termen concret, de un puternic imagism, unui termen spiritual, ”de
transparentă înțelegere”( Pompiliu Constantinescu).
Lumina difuză a lunii, fără a lămuri, dar și fără a lăsa în
obscuritate, oferă un farmec
unic peisajului nocturn.
În mod asemănător, abordarea poetică lămurește parțial
obiectul cunoașterii, dându-i un farmec care altfel ar scăpa
observației. Astfel ” tot ce-i ne-nțeles/se schimbă-n ne-nțelesuri
și mai mari”, cunoașterea poetică generând la rândul ei alte
întrebări , tensiunea și problematicul.
Ideea poetică exprimă
atitudinea poetului-filozof de a proteja misterele lumii, atitudine
izvorâtă la el din iubire:
,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii […] Căci eu iubesc/
si flori si ochi și buze și morminte.”
și ilustrată prin metafore revelatorii, prin imagini ce reliefează
nu atât diferența filozifică între rațional și irational, cât
relațiile de opozitie dintre gândirea rațională și cea poetică.
Din punct de vedere
structural, poezia are trei secvențe marcate prin scrierea cu inințială
majusculă a versurilor. Prima secvență exprimă
concentrat, prin intermediul verbelor la forma negativă, atitudinea
poetică în fața misterelor lumii – refuzul cunoasterii paradisiace:
„nu strivesc”, „nu ucid”. A doua secvență, mai amplă, este
construită pe baza unor relații de opoziție: eu-alții; „lumina mea”-
„lumina altora”. Metafora luminii, emblematică pentru opera lui
Blaga, inclusă și în titlul volumului de debut, sugerează
cunoașterea.
Cele două tipuri de lumină apar în
opoziție, sugerând cele două tipuri de cunoaștere,
paradisiacă și luciferică. Verbele la prezent, plasează eul poetic într-o relație definită
cu lumea, care stă sub semnul misterului, definind și opțiunea
acestuia pentru un anumit tip de cunoaștere, cea luciferică.
Antiteza este marcată și grafic, prin cel mai scurt (,,dar eu”) si
cel mai lung vers al poeziei (eu cu lumina mea sporesc a lumii
taină-“).
A treia secvență constituie finalul operei si are rol
conclusiv, cunoașterea poetică având rolul unui act de
contemplație ( ,,tot…se schimbă…sub ochii mei”) și de iubire (,,căci eu iubesc”).
În ceea ce privește
imaginarul poetic, plasticizarea ideilor poetice se realizează cu ajutorul
elementelor specific blagiene:
lună, noapte, zare, fiori, mister. Elemente de recurență în poezie sunt: misterul, motivul
luminii
și întunericul, discursul liric organizându-se în jurul acestora.
Referitor la prozodie, poezia este alcătuită din 20 de versuri
libere ( cu metrica
variabilă și cu măsură inegală), al căror ritm interior redă fluxul
ideilor și frenezia trăirii. Eufonia versurilor sugerează
amplificarea misterului.
Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la
fiecare nivel al limbajului poetic.
La nivel morfosintactic, repetarea pronumelui personal ,,eu” de șase ori, susține
caracterul confesiv și definirea relației eu-lume, iar a conjunctiei
,,si” de zece ori, conferă cursivitate discursului liric, accentuând
ideile cu valoare gnomică.
La nivel lexico-semantic se evidențiază cânpul lexical
al misterului, realizat prin termeni/structure cu valoare metoforică
(metafore revelatorii): tainele, nepătrunsul ascuns, a lumii taină,
întunacata zare, sfânt mister, ne-nțeles.
,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian
Blaga este o artă poetică modernă pentru că pentru că
interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la relația
poet-lume și poet-creație. Creația devine un mijlocitor între eu și
lume, actul poetic tranfigurând misterul, fără a-l reduce, pentru că
misterul este substanța originară și esențială a poeziei.
Ineditul modern este
realizat prin aspectul versificației, Blaga cultivând versul liber,
cu metrica variabilă si ritmul interior determinat de gândirea sa
profund metafizică. De asemenea, este folosit ingambamentul (
exprimarea ideii într-o frază cu aspect sintactic, dar structurată
în versuri albe).
Referindu-se la stilul înnoitor al
lui Lucian Blaga, Eugen Lovinescu afirma că poetul din Lancrăm este
,,unul din cei mai originali creatori de imagini ai literaturii
noastre”.