Citat: Despre G. Bacovia, N. Manolescu afirma ca este simbolist prin formatie, dar care isi depaseste epoca apartinand poeziei moderne ca unul dintre marii precursori.

      Poezia "Lacustră" face parte din volumul de debut, "Plumb", apărut în 1916 şi este emblematică pentru atmosfera dezolantă specifică liricii lui George Bacovia, exprimând prin simboluri şi sugestii trăirile şi stările sufleteşti ale poetului.

      "De-atâtea nopţi aud plouând,
      Aud materia plângând....
      Sunt singur, şi mă duce-un gând
      Spre locuinţele lacustre.

      Şi parcă dorm pe scânduri ude,
      în spate mă izbeşle-un val -
      Tresar prin somn, şi mi se pare
      Că n-am tras podul de la mal.

      Un gol istoric se întinde,
      Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc....
      Şi simt cum de atâta ploaie
      Piloţii grei se prăbuşesc.

      De-atâtea nopţi aud plouând,
      Tot tresărind, tot aşteptând....
      Sunt singur şi mă duce-un gând
      Spre locuinţele lacustre."

      Tema poeziei ilustrează condiţia nefericită a poetului într-o lume ostilă, meschină, incapabilă să înţeleagă arta adevărată, prin folosirea motivelor specific bacoviene ca motivul singurătăţii, al nevrozei, al golului sufletesc, motivul ploii, al terorii de apă, iar muzicalitatea versurilor, dată de verbele la gerunziu, exprimă sentimentul de claustrare a eului liric în această lume sufocantă, apăsătoare.

      Ideea poeziei o constituie starea de dezolare şi disperare ă poetului, dată de imposibilitatea de adaptare şi de supravieţuire într-o lume mediocră, superficială, supusă degradării morale şi materiale.

      Poezia este alcătuită din patru catrene dispuse într-o simetrie perfecta, prima strofă este reluată în finalul poeziei, schimbându-se numai versul al doilea, pentru a accentua scurgerea implacabilă a timpului şi solitudinea omului în societatea ostilă şi apăsătoare.

      Discursul liric este construit pe două planuri suprapuse; unul exterior, al lumii materiale şi al naturii, şi planul interior, al vieţii psihologice, al trăirilor dezolante resimţite în profunzimea sufletului unui artist care nu se poate adapta realităţii ostile.

      Semnificaţia titlului. Simbolul "lacustră" are drept corespondent în natură o locuinţă temporara şi nesigură, construită pe apă şi susţinută de patru piloni, ceea ce sugerează faptul că eul poetic este supus pericolelor, de aceea se autoizoleazâ, devenind un însingurat în societatea de care fuge.

      Strofa întâi exprimă simbolic ideea de atemporalitate existenţială ca stare de permanenţă sâcâitoare a eului liric, "De-atâtea nopţi", poetul percepe direct, "aud", ploaia care este" atât de distrugătoare de materie, încât efectele sunt apocaliptice ("Aud materia plângând"), întreg Universul trăieşte un dramatism sfâşietor.

      Motivul solitudinii este ilustrat aici prmtr-o stare de singurătate dorită de poet, sintagma "sunt singur" simbolizând o existenţă solitară asemâriătoare cu imaginea locuinţelor lacustre.

      Strofa a doua este dominată de simboluri psihologice exprimate prin verbe ce exprimă inceritudinea, nesiguranţa, spaima de dezagregare a materiei sub acţiunea distrugătoare a apei: "parcă dorm", "tresar", "mi se parc", iar scândurile ude sugerează nevroza poetului ca efect al pericolului de prăbuşire spirituală iminentă.

      Panica şi spaima provocate de izbitura brutală şi neaşteptată a valului ("în spate mă izbeşte-un val") sunt amplificate până la disperarea eului liric din pricina solitudinii ce se simte ameninţată de un eventual pericol: "Tresar prin somn şi mi se pare/ Ca n-am tras podul de la mal."

      Strofa a treia amplifică starea de nelinişte, de angoasă şi spleen a poetului prin dimensiunile majore ale istoriei ca unic reper al existenţei umane, "Un gol istoric se întinde", care dispare, devine hău, neant, infinit, totul se destramă, singura certitudine ("simt") fiind prăbuşirea, dezagregarea iminentă a Universului sub acţiunea dezintegratoare a apei: "Şi simt cum de atâta ploaie/ Piloţii grei se prăbuşesc."

      Ultima strofă este reluarea primei strofe, în care este schimbat numai versul al doilea, "Tot tresărind, tot aşteptând", pentru a sugera atemporalitatea, veşnicia şi eternizarea stării de copleşitoare dezolare, de disperare apoteotică a eului poetic din cauza permanentelor pericole ce pândesc continuu existenţa spirituală a lumii.

      Poezia "Lacustră" este simbolistă prin sugestii, simboluri şi stările sufleteşti specifice liricii bacoviene: plictisul, dezolarea, nevroza, disperarea, spleen-ul, spaima, făcând ca această creaţie să fie o confesiune lirică.

      Prezenţa persoanei I, inclusă în desinenţa verbelor, sporeşte confesiunea eului liric implicat total şi definitiv în starea dezolantă care pune stăpânire decisiv şi implacabil pe sufletul poetului.

      Simbolul dominant în poezie este "lacustră", Care are drept corespondent în natură o locuinţă co^truită de om pe apă şi susţinută pe patru piloni, o construcţie supusă iminent prăbuşirii, prin putrezirea stâlpilor de susţinere.
      De asemenea, o astfel de locuinţă este una provizorie, singurătatea este totală, dar în acelaşi timp, omul este ferit aicide pericolele ce-l pândesc în pustietate (animale sălbatice, intemperii etc.). Lacustra simbolizează, aşadar, o solitudine dorită, o autoizolare totală, care va duce inevitabil la prăbuşirea spirituală a eului poetic.

      Apa este un simbol al dezintegrării materiei, spre deosebire de semnificaţia pe care o are laMihai Eminescu, unde izvoarele, lacul sunt dătătoare de viaţă. Apa bacoviană acţionează încet, dar sigur, dezagregând spiritualitatea creatoare, printr-o serie de simboluri sugestive: ploaia, malul, valul, scândurile ude.

      Muzicalitatea este dată de verbele, numeroase în poezie, care se află la prezent, "aud", "sunt", "mă duce", "dorm", "mă izbeşte", "tresar", "mi se pare", "sev întinde", "mă găsesc", "simt", "se prăbuşesc" şi simbolizează eternizarea stării de dezagregare, moartea lentă, sfârşitul implacabil.
      Gerunziul verbelor auditive, "plouând", plângând" sugerează tristeţea profundă, disperarea şi starea de nevroză, care constituie estenţa simţirii poetice.

      Limbajul artistic este ilustrat prin tonul elegiac al poeziei, ce reiese din stările de disperare, spaimă, nevroză, solitudine ale poetului. Rima este dată de cuvinte cu sonoritate surdă, "plouând", "plângând", "gând", de cuvintele-simbol ce sugerează apa ca principiu cosmic de dezintegrare: "ude", "val", "mal".

      Poezia lui George Bacovia se înscrie în estetica simbolistă, sugerând o realitate a sufletului, a trăirilor interioare prin intermediul simbolurilor, sugestiei, muzicalităţii versurilor, concentrând o puternică încărcătură emoţională.

      George Bacovia creează în întreaga sa lirică o "atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamne reci, cu ploi putrede, o atmosferă de plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului, o decompunere a fiinţei organice." (Eugen Lovinescu).