Floarea Albastră
Mihai Eminescu
~ 1873 ~
Citat:
Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn,
la noi acasă.
(Mircea Eliade)
Poezia Floare albastră, de Mihai Eminescu, fundamentează motivul
poetic al
„florii albastre”, întâlnit la romanticii europeni pentru a ilustra sentimentul de
dragoste sau chipul iubitei, precum şi tendinţa de proiectare a
iubirii în infinit.
Deşi nu s-a găsit nicăieri o însemnare făcută de Eminescu privind
preluarea acestui motiv literar, George Călinescu susţine că este
imposibil ca poetul român să nu fi avut cunoştinţă de existenţa
acestuia în literatura germană, cu care a intrat în contact în
timpul studiilor de la Viena şi Berlin.
”Floare albastră” a fost publicată la 1 aprilie 1873 în revista
”Convorbiri literare”.
Poezie romantică
Floare albastră face parte din
tema iubirii şi a naturii, dar, spre deosebire de alte poezii erotice, această creaţie este
înnobilată cu profunde idei filozofice, care vor ajunge la
desăvârşire în poemul Luceafărul.
Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă
într-o viziune artistică specific eminesciană, a cărei interpretare implică reflectarea
sensibilă a iubirii,
stare emoţională proprie potenţialului cuplu de îndrăgostiţi, care
se profilează într-un viitor nedefinit, prin funcţia expresivă şi
estetică a cuvintelor şi fonemelor.
Semnificaţia titlului. Motivul „florii albastre” se întâlneşte la
romanticul german
Novalis şi semnifică împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o
altă lume, cu speranţa realizării cuplului. în literatura italiană,
în poezia lui Leopardi, motivul „florii albastre” sugerează
puritatea iubirii şi candoarea iubitei.
În
romantismul eminescian, motivul „florii albastre” semnifică aspiraţia spre iubirea ideală
posibilă, proiectată în viitor, dar şi imposibilitatea împlinirii
cuplului, idee îmbogăţită de poet cu accente filozofice profunde
privind incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte
cei doi îndrăgostiţi.
O altă
interpretare pe care critica românească a dat-o
acestui motiv literar este aceea a
„florii de nu-mă-uita”, simbol al credinţei autohtone că iubirea împlinită rămâne mereu
în amintirea, în mintea şi sufletul omului îndrăgostit.
Tema romantică reflectă
aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu se poate împlini şi provoacă
sinelui liric un scepticism
amar exprimat în ultimul vers al poeziei: „Totuşi este trist în
lume”.
Ideea poetică exprimă
tristeţea şi nefericirea omului de geniu pentru neputinţa de a
atinge absolutul iubirii, pentru imposibilitatea împlinirii cuplului
erotic.
Poezia este alcătuită din
patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două
monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv
cu cel obiectiv. Incipitul este o interogaţie retorică a iubitei,
adresată bărbatului visător, „cufundat în stele” şi în „ceruri
nalte”.
Prima secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă
monologul iubitei, care începe prin situarea iubitului într-o lume
superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi în
nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu.
EI meditează asupra unor
idei superioare, semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura,
cunoaşterea, istoria - „câmpiile Asire” -, măreţia, tainele -
„piramidele-nvechite” - şi geneza Universului, „întunecata mare”.
Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze
idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu
căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.
Ghilimelele care
delimitează primele trei strofe evidenţiază vorbirea directă, textul
citat aparţine iubitei şi este reprodus pentru a creiona portretul
spiritual al omului de geniu.
Lirismul subiectiv din această secvenţă atestă
prezenţa eului liric prin adresarea directă a fetei, care ar dori ca
iubitul să aparţină lumii obişnuite şi să-şi găsească fericirea
alături de ea. Mărcile lexico-gramaticale sunt
reprezentate de sintagma declarativă „sufletul vieţei mele”,
vocativul „iubite” şi de verbele şi pronumele la persoana a II-a
singular: „ai cufundat”, „ai uita”, „grămădeşti”, „nu căta”, „te”,
„ta”.
Secvenţa a doua (strofa a patra) ilustrează
monologul liric al eului poetic, în care se accentuează superioritatea preocupărilor şi a
gândirii
sale, prevestind finalul poeziei. Iubita este „mititică” şi, deşi
poetul recunoaşte că „ea spuse adevărul”, se distinge o uşoară
ironie privind neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală,
atitudine exprimată cu superioritatea omului de geniu: „Eu am râs,
n-am zis nimica”. Lirismul este subiectiv, reprezentat de mărcile
lexico-gramaticale ale verbelor şi pronumelor de persoana I: „am
râs”, „n-am zis”, „eu”, „-mi”.
Următoarea
secvenţă poetică (strofele 5-12), monologul liric al fetei, începe printr-o chemare a iubitului
în
mijlocul naturii, ale cărei motive romantice specifice liricii
eminesciene - codrul, izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile - sunt
în armonie desăvârşită cu stările îndrăgostiţilor: „- Hai în codrul
cu verdeaţă, / Und-izvoare plâng în vale, / Stânca stă să se prăvale
/ În prăpastia măreaţă”.
Natura umanizată vibrează emoţional împreună cu cei
doi tineri, ipostază accentuată prin personificarea izvoarelor care
„plâng în vale”.
A patra secvenţă poetică (ultimele două strofe)
constituie monologul liric al sinelui poetic, încărcat de profunde
idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea
şi perfecţiunea fetei este sugerată de o propoziţie exclamativă: „Ca
un stâlp eu stam în lună!”, iar superlativul „Ce frumoasă, ce
nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul
pentru iubita ideală.
Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele
aflate la timpul prezent, care profilează permanentizarea atitudinii
de înălţare spirituală a geniului către gravele probleme ale
Universului, condiţie ce tinde să se eternizeze: „grămădeşti în a ta
gândire”, „nu căta în depărtare”.
Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular, prin
formele verbale la viitor
-
„vom şede”, „mi-i spune”, „mi-i ţinea”, „oi desface”, „mi-i
da”, „om da”, „n-a s-o ştie”, „oi ţinea”-, care amplasează povestea de dragoste într-un cadru
rustic şi
sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire a
iubirii absolute, într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce
urmează să se manifeste într-un viitor imaginar.
Expresiile populare: „de nu m-ai uita încalţe”, „Nime-n lume n-a
s-o ştie”, „n-aib-o
nime”, „cui ce-i pasă” accentuează idila pastorală şi sugestia
sentimentului de dragoste dintre un flăcău şi o fată de la ţară: „Pe
cărare-n bolţi de frunze / Apucând spre sat în vale”.
Sugestia
textului liric este ilustrată prin figurile semantice
reprezentate de epitete cromatice, „de-aur părul”, „albastra, dulce
floare”, şi metaforice: „mititica”, „bolta cea senină”, „trestia cea
lină”, „prăpastia măreaţă”.
Epitetul
„dulce” defineşte ambiguitatea stilistică, bazată pe
echivocul lexical rezultat din interpretarea semantică diferită a
acestui cuvânt, care surprinde prin inedit, în comparaţia: „dulci ca
florile ascunse” sau metaforele „dulce minune”, „dulce floare”,
sugerând profunzimea iubirii, năzuinţa neostoită a geniului de a
atinge fericirea absolută.
În aceeaşi notă de ambiguitate se
înscrie şi
expresia încărcată de ironie „dulce netezindu-mi părul”, care exprimă uşorul dispreţ pe care
geniul îl manifestă faţă de
gestul penibil al fetei, sugerând superficialitatea acesteia.
Ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima
îmbrăţişată, uneori asonantă
„căldură/gură”; „frunze/ascunse”.
În poezia
Floare albastră, Eminescu îmbină ambele tipuri de lirism. Lirismul subiectiv se
defineşte prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele şi
pronumele la persoana I singular şi plural, care susţin prezenţa
eului liric în discursul poetic: „am râs”, „n-am zis”, „stam”,
„ne-om da”, „eu”, „-mi”, „noastră”.
Adresarea directă a
iubitei accentuează subiectivismul poeziei, manifestat cu
predilecţie în secvenţa ritualului erotic, prin vocativul „iubite”,
prin verbe şi pronume la persoana a II-a singular: „hai”, „mi-i
spune”, „a ta”, „iubeşti”, „mi-i ţinea”, „te”, „ta”. Detaşarea
contemplativă a eului liric se distinge prin lirismul obiectiv ale
cărui mărci lexico-gramaticale sunt verbe şi pronume la persoana a
III-a: „zise”, „spuse”, „stă”, „dispare”, „a murit”, „este trist”
etc.
Înscrisă în romantism, Floare albastră este nu numai o poezie de
dragoste, ci şi o
meditaţie cu ecouri asupra aspiraţiei către absolut în iubire,
întrucât Eminescu suprapune peste tema erotică tema timpului, care
este motivul fundamental al întregii sale creaţii romantice.