– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele din romanul studiat;

      Costache Girgiuveanu e personajul central al romanului Enigma Otiliei, către care converg toate energiile, din motive şi interese diferite: Otilia îl iubeşte, Felix îl simpatizează pentru că îl iubeşte Otilia şi are compasiune faţă de el, Pascalopol îl ocroteşte pentru că e tutorele Otiliei, clanul Tulea şi Stănică Raţiu îi vânează averea. Conflictul moştenirii îl are ca protagonist, atitudinea personajului temătoare şi oscilantă potenţând anvergura acestui conflict.

      Statutul social al bătrânului este unul ascuns cu străşnicie în spatele aparenţei de nevolnicie şi umilinţă. Deţinător al unui număr de imobile şi proprietăţi, moştenitor al averii mamei Otiliei şi administrator al celei a lui Felix, în jurul dimensiunilor averii sale circulă zvonuri şi fabulaţii, confirmate atunci când îi arată lui Pascalopol suma ce doreşte să i-o lase Otiliei. Frate al Auricăi, tată vitreg al Otiliei, unchi al lui Felix, el este „ruda bogată” cu bizarerii de comportament a tuturor.

      Psihologic, Giurgiuveanu este tipul clasic al avarului, umanizat de sinceritatea sentimentelor faţă de fiica sa vitergă, Otilia Mărculescu, şi de vaga afecţiune sau simpatie ce o poartă celorlalţi. Având ca modele pe Hagi Tudose, în literatura română, sau pe bătrânul Grandet, în opera lui Balzac, Costache Giurgiuveanu este, comparativ cu aceştia, un personaj mai complex, capabil de iubire dezinteresată, cu insinctul de conservare intact, dar fără a putea să-şi depăşească mania. „Să munceşti, să strângi. Asta-i toată filizofia.”-formulează personajul crezul său în viaţă.

      Moral, Călinescu zugrăveşte un avar simpatic, un bătrânel lamentabil şi meschin, un frate circumspect şi un tată-copil, care trăieşte cu teama de a nu fi jefuit, dar şi cu dorinţa de a fi un ocrotitor. Din perspectiva Otiliei, lui Felix sau a lui Pascalopol, Giurgiuveanu este, în fond, un om bun, dar cu „ciudăţeniile sale”.

      – evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/citate/secvenţe comentate;

      Trăsătura primordială a personajului este avariţia. Ea este prefigurată de aspectul exterior şi interior al casei de pe Strada Antim în care locuieşte. Pentru Balzac, o casă e un document sociologic şi moral. Arhitectura, cu amestecul influenţelor incompatibile, executate în materiale precare, aflate în diferite stări de degradare, sugerează incultura, snobismul, zgârcenia şi delăsarea-” zidăria era crăpată şi scorojită”, „crăpăturile lungi şi neregulate ale pereţilor dădeau încăperii un aer de ruină şi răceală”.
      Corelată cu aceste detalii ale spaţiului, ţinuta bătrânului ilustrează mania sa de a reduce orice cheltuială: poartă ghete de gumilastic, ciorapi plini de găuri, nădragi prinşi cu sfoară. Avariţia personajului e o obişnuinţă, o natură, dovedită de primele replici din debutul romanului, ambele negaţii defensive: „Nu-nu-nu ştiu…nu stă nimeni aici…nu cunosc”; „N-n-n-n-am!”

      Un alt episod care subliniază avariţia personajului se află în capitolul XVIII. Moş Costache suferă un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Desfăşurarea este, de asemenea, scenică. Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile sale, plătind cu greu doctorul, neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui Stănică la adresa bunătăţilor culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit, oferind în final lui Weissmann o seringă contra cost cu care să-i facă injecţie.

      Edificat asupra intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă importantă Otiliei, dar amână din nou să o facă în fapt. Imaginea cea mai revelatoare a destinului personajului este aceea în care bătrânul este surprins, noaptea, de Stănică, „stând foarte grav pe un vas de noapte, cu cutia de tinichea sub braţ şi cu cheile într-altă mână”, sugerând mecanica de neclintit a sufletului său.

      – ilustrarea a două componente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale nuvelei studiate, semnificative pentru construcţia personajului ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);

      Există două planuri narative principale: un plan ce urmăreste lupta clanului Tulea de a pune mâna pe averea lui Costache Giurgiuveanu; un alt plan prezintă destinul lui Felix Sima care, rămas orfan, vine la București pentru a studia medicina, Costache Giurgiuveanu fiindu-i tutore. Celelalte planuri, secundare, susțin imaginea amplă a societății citadine a vremii.

      Perspectiva narativă este una obiectivă, realizată prin narațiunea la persoana a III-a, un narator obiectiv, detașat. Naratorul omniscient știe mai multe decât personajele sale și, fiind omniprezent, le controlează ca un regizor.

      Ca moduri de expunere se observă folosirea predominantă a narațiunii, succesiunea secvențelor narative fiind redată prin înlănțuire. Dialogul conferă veridicitate și concentrare epică, iar descrierea spațiilor și a vestimentației susține impresia de univers autentic (mimesis), prin observatie și notarea detaliului semnificativ, descrierea devine mijloc de caracterizare indirectă/ de conturare a caracterelor.

      Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal , ,,într-o seară de la începutul lui iulie 1909”, și spațial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui moș Costache, a interioarelor), prezintă personajele principale și sugerează conflictul.

      Finalul este unul închis, prin rezolvarea conflictului (Olimpia este părăsită de Stănică, Aurica nu-și poate face o situație, Felix o pierde pe Otilia) și este urmat de un epilog . Simetria incipit – final se realizează prin descrierea străzii și a casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, care este un intrus în familie, în momente diferite ale existenței sale: în adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, ,,după război”.

      Prin Costache Giurgiuveanu autorul reușește să creeze un personaj convingător, care depășește schematismul tiparului său.