Citat: ,,Orice aș face eu nu pot descrie decât propriile mele senzații, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”. Camil Petrescu

      ,,o monografie a îndoielii” C. Ciopraga

      ,,monografia unui element psihic, …gelozia” G. Călinescu
      Prin cele două romane ale sale, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) și ,,Patul lui Procust” (1933), Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic prin sincronizarea cu literatura universală.

      Specia literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe mai multe planuri, conflictul complex, prezența unor personaje numeroase si realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera literară ,, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” aparține speciei literare roman.

      ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de analiză psihologică, ,,o scriere in care arta analizei câștigă unul din succesele ei cele mai mari” (Tudor Vianu, Arta prozatorilor români).

      ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv, deoarece are drpt caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, fluxul constiinței, memoria afectivă, narațiunea la persoana I, luciditatea (auto)analizei, anticalofilismul, dar și autenticitatea definită ca identificarea actului de creație cu realitatea vieții, cu experiența nepervertită, cu trăirea intensă.

      ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este roman psihologic prin temă, conflict (interior), protagonist (o conștiință problematizantă), și prin utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice.

      ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman al experienței, deoarece romanul este scris sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea si războiul.

      În ceea ce privește perspectiva narativă, romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, personaj-narator, Ştefan Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea si războiul.

      Textul este structurat în două părți precizate în titlu, care indică temele romanului și, în același timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul.

      Titlul romanului indică temele romanului și, în același timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea, ,,Ultima noapte de dragoste” și războiul ,,întâia noapte de război”.

      Temele romanului sunt reprezentate de cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul, prima parte a romanului prezentând rememorarea iubirii matrimoniale eșuate (dintre Ştefan Gheorghidiu si Ela), iar a doua parte, construită sub forma unui jurnal de campanie, al lui Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front, din timpul Primului Război Mondial. Prima parte este o ficțiune, dar a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului, articole si documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate romanului.

      Secvențe/ idei semnificative pentru tema operei: discuția de la popotă, mărturisirea personajului-narator: ,,Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duiosie, iubești pentru că știi ca asta o face fericită”, capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lu Dumnezeu”, care ilustrează absurditatea războiului și tragismul confruntării cu moartea.

      Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II, “Diagonalele unui testament”, ilustrează tema intelectualului însetat de absolut/trăsătura personajului prin antiteza între atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele sociale ale parvenitismului, inculturii şi suficienţei. În casa sa mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou şi dormitor, locuieşte personajul Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz.
      Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Se schiţează tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit prin zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos. Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan are curajul de a apăra principiile acestuia, învinuind pe cei care acceptă moştenirile în bloc.
      O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să digere orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă. Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade unchiul Tache, care ulterior se va dovedi impresionat de îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu admirație și eroul este mulțumit de alegerea soției sale, făcută din dragoste. Diferenţa între “intelectualii” figurilor bucureştene şi adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei idei subliniază una din temele romanului.

      Un alt episod ilustrativ pentru tema operei este cel de la popota ofiţerilor din capitolul ”La Piatra Craiului, în munte…”, unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter.
      Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”-căpitanul Corabu, la cele idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă.
      Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă ce este mai puţin.

      Locul si timpul acțiunii sunt primăvara anului 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei.

      În roman sunt folosite tehnici ale analizei psihologice, introspecția și monologul interior, prin care Ştefan Gheorghidiu percepe cu luciditate aspecte ale planului interior/fluxul conștiinței (trăiri, sentimente, reflecții) si ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relații cu alte personaje).

      Romanul debutează cu un artificiu compozițional: acțiunea primului capitol, ,,La Piatra Craiului în munte”, este anterioară întâmplărilor relatate în restul ,,Cărții I”. Capitolul evidențiază cele două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) si timpul narat (trecutul poveștii de iubire).       Discuția de la popota ofițerilor, despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care și-a ucis sotia infidelă a fost achitat la tribunal, declanșează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintiri legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela.

      Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de a Universitate si bănuiam că mă înșală” este fraza cu care debutează cel de-al doilea capitol, ,,Diagonalele unui testament”, dar si retrospectiva iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu si Ela.
      Cei doi se căsătoresc din dragoste, personajul-narator mărturisind că iubirea s-a născut din admiratie, duiosie, ,, Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duiosie, iubești pentru că știi ca asta o face fericită”, dar si din orgoliu, ,,începusem totuși să fiu măguit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, findcă eram atât de pătimas iubit de una dintre cele mai frumoas studente, […]”.
      Trăiesc modest, sunt fericiți, dar echilibrul este tulburat de o moștenire pe care Gheorghidiu o primește de la un unchi, Tache. Ela este atrasă în discuțiile despre mostenire, apoi de viața mondenă, iar într-o excursie la Odobesti, acordă mai multă atenție unui domn G., care, în opinia lui Gheorghidiu, îi va deveni mai târziu amant.
      După o scurtă despărțire cei doi se împacă, dar Gheorghidiu vrea să verifice dacă sotia îl înșeală, fapt nerealizat din cauza izbucnirii războiului.

      A doua experiență în planul cunoașterii existențiale o reprezintă războiul, astfel ,, Absolutul morții eclipsează absolutul iubirii” (Dumitru Micu). Frontul înseamnă haos, mizerie, ordine absurde, la confruntarea cu inamicii se adaugă frigul și ploaia.

      Experiența dramatică de pe front eclipsează celelalte aspect ale existenței: ,,De soția mea, de amantul ei, de tot zuciumul de-atunci, mi-aduc aminte cu-adevărat, ca de o întâmplare din copilărie.” Capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lu Dumnezeu”, ilustrează absurditatea războiului și tragismul confruntării cu moartea, relevând faptul că eroismul este înlocuit de spaima de moarte ce păstrează doar instinctual de supraviețuire și automatismul: ,,Nu mai e nimic omenesc în noi”.

      În final, rănit si spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă, la București, și obosit să mai caute certitudini decide să o părăsescă pe Ela: ,,I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți…, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.”

      Personajul-narator, Ştefan Gheorghidiu, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăiește drama îndrăgostitului de absolut. Filozof, el are impresia că s-a izolat de ceilalți, dar evenimentele exterioare sunt filtrate prin conștiința sa. Astfel, cititorul nu cunoaște nimic altceva în afară viziunii personajului-narator și nu se poate pronunța cu privire la fidelitatea femeii. ,,Nu Ela se schimbă […] , ci felul în care o vede Ştefan.” (Nicolae Manolescu)

      Stilul anticalofil pentru care optează autorul susține autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate din romanul tradițional.

      ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern subiectiv, psihologic, al experienței, având drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, fluxul constiinței, memoria afectivă, narațiunea la persoana I, anticalofilismul și autenticitatea trăirii.