Zmeura de câmpie
Mircea Nedelciu
~ 1984 ~
Citat:
Mircea Nedelciu este liderul incontestabil al prozatorii
Generatiei "80, unul dintre cei mai valorosi prozatori
postmoderni din literatura romana. Elementul comun operei lui
Mircea Nedelciu, de la declaratiile teoretice din interviuri,
articole, pana la proza scurta si romane, este rolul activ
atribuit citito¬rului: ,,Nedelciu acorda, intr-adevar, o mare
atentie receptarii textului literar. Pentru el este adevarata
asertiunea postmo¬derna ca in literatura de azi, in triada
autor-opera-receptor accentul se deplaseaza pe relatia intre
ultimii doi termeni, Cititorul devine in aceasta perspectiva, un
adevarat personaj.”(M. Cartarescu)
Zmeura de campie (1984) este unul dintre primele
noas¬tre romane postmoderne. Aspectul polimorf, experimental,
fragmentarea care afecteaza coerenta povestirii au ca scop
mentinerea lectorului in text, cu promi¬siunea descoperirii in final
a secretului.
Atras in text de
cautarea misterului legat de originea unor orfani
crescuti la casa de copii in anii de dupa razboi, cititorul
descopera „mecanismul” lecturii (metaromanul).
Cautarea identitatii este tema care
uneste destinele personajelor Zare Popescu, Radu A. Grintu si Gelu
Popescu, copii pierduti de parinti in epoca tulbure de dupa razboi,
crescuti in orfelinat. La modul simbolic, lumea postbelica este o lume „orfana”, care isi cauta
identitatea.
O alta tema este
incomunicarea intre generatii pentru ca intre tinerii din anii "70
si parintii lor este o ruptura, o pata alba in memoria fiilor
pierduti: „Tineretea si varsta matura a omului care ti-a fost tata
(iti este!), trebuie sa fi existat acest om, s-au petrecut intr-un
timp de neinteles. Niciun criteriu nu mai este acelasi. Semnele
acelui om, daca le-ai gasi, ar fi imposibil de interpretat,
reactiile lui la intamplarile propriei vieti vor ramane pentru tine
invaluite in mister”.
Cautarea originilor,
tema fiului pierdut (din drama populara), fenomenul
stergerii memoriei in context politic (,,Delatiunea are un rol
istoric?” intreaba Grintu) si anamneza, imposibilita¬tea comunicarii
intre generatii, raportul dintre individ si istorie („Nu ce oameni ,
ce perioada ciudata!” atrage atentia Zare) sunt insotite de tema
povestirii si a povestitorului (ca in scena antologica a
povestitorilor de la cazanul de tuica, dar si pe parcursul
intamplarilor, cand apar diversi povestitori cu diferite stiluri
narative, care-i caracterizeaza: „Omul e stilul!”).
Nu lipseste nici tema iubirii, dar este dezvoltata ca melodrama
parodiata si „dezintegrata”, cu final suspendat.
Cautandu-si originile, documentandu-se, Radu A. Grintu compune un
scenariu de film, iar
Gelu Popescu scrie o carte, asadar asistam la nasterea de la sine a
unei carti, prin relevarea procesui elaborarii ei (metaroman).
Titlul romanului Zmeura
de campie este reluat ca titlu al capitolelor F. si I., ultimul in
limba latina - rubus Idaeus. Cu imaginea tufei de zmeura se deschide
romanul, ca prima amin¬tire din viata lui Zare Popescu, iar pe
parcurs zmeura apare ca laitmotiv.
Zmeura este o planta de
munte, iar prezenta ei intr-o gradina de la campie este un fapt
curios, aparte, care particularizeaza spatiul-matrice al celor trei
tineri fara identitate sociala, satul Burlesti. Zmeura din gradina
fostului invatator simbolizeaza copilaria pierduta, „imaginea cu
care incepe lumea”. Ea trezeste amintirea, anamneza, ceea ce
contrazice subtitlul roman impotriva memoriei.
În Zmeura de campie, miza este ilustrarea trasaturilor romanului
postmodern, la toate
nivelurile constructiei epice, iar epicul propriu-zis, „povestea”
orfanilor, apare doar ca un pretext.
Conventia narativa a verosimilitatii din vechiul roman
realist, care aparea ca un ansamblu unitar si coerent si ascundea
cititorului tehnicile de constructie, este dezintegrata, parca
pentru a ilustra lumea la care se raporteaza, o lume lipsita de
„latura integratoare”.
Metaromanul aduce
dezvaluirea mecanismelor de producere a textului, uneori prin
comentariul ironic al naratorului (de exemplu:
,,Nu s-ar putea afirma, din perspectiva auctoriala, ca Zare e
un tip care se abtine de la alcool.”; „Nu-i nimic daca cititorul
e derutat. Asta ajuta la intelegerea mesajului.”).
O alta trasatura a
romanului postmodern este
atomizarea subiectului (dispersarea lui in obiectele
cu care se vine in contact prin intermediul privirii, fragmentarea,
„dezordinea”) si a perspectivei narative (pluralismul vocilor
narative, simultaneitatea perspectivei exterioare si interioare
etc.).
Mircea Nedelciu combina intr-un text coerent diferite
perspective narative (
naratiune la persoana I, a II-a, a III-a; viziunea „dindarat”,
„impreuna cu”, „din afara”; homodiegeza, autodiegeza,
heterodiegeza).
Naratiunea la persoana a III-a leaga diferitele
povestiri la persoana I, „documente cat de cat autentice” oferite de
diferiti naratori, martori ai trecutului mai indepartat (razboiul)
sau mai apropiat (anii "50), ori martori ai prezentului (anii "70),
Relatarea investigatiilor lui Gelu Popescu, „spion” al prozatorului,
este realizata la persoana a II-a. Omniscienta narativa este
inlocuita cu competenta narativa a lectorului.
Estetica postmoderna aduce in roman deplasarea
interesului de la epic, ca reactie impotriva ideii de cauzalitate,
catre lumea care ia nastere prin intermediul cuvintelor, asadar
catre instantaneitate, prin suspendarea temporalitatii. Este „o
estetica a discontinuitatii care transforma lectura intr-o
veritabila aven¬tura a cautarii epicului”(Carmen Musat)
Conceput ca un dictionar de obiecte (de la arac la
zat), cu capitole oranduite alfabetic (ceea ce evidentiaza si formal
nasterea unei carti, care se elaboreaza didactic,
„de la A la Z”), fara a se supune cronologiei, cuprinde aproape toate formele de
discurs epic, unele utilizate si in proza scurta a autorului:
„confesiunea, jurnalul (caietul de regie al lui Radu A. Grintu),
romanul epistolar, extrase din scrieri istorice si din opere de
fictiuni, relatari obiective, auctoriale,
eseu autoreferential (cartea se incheie cu studiul „Este Zare
Popescu un personaj in romanul Zmeura de campie?”), dosar de
documente, mai multe perspective asupra aceluiasi eveniment sau
personaj, discursul naratorului si discursul autorului (in pagina
si, mai rar, in subsolul paginii), discursuri din afara scenariului
romanesc (numeroasele si savuroasele inregistrari facute in autobuz,
in tren, intr-un restaurant etc.)”(E.Simion)
În Zmeura de campie, subiectul se lasa mai greu recon¬stituit din
fragmente, coincidente si intamplari care tin uneori de senzational
Incipitul plaseaza
naratiunea sub semnul povestirii si al amintirii: „Îsi mai amintea
de curtea unei case la tara, o curte uriasa, un maidan aproape.
Vara, balariile o podideau si o transformau intr-o padure de
nepatruns (totul redus la scara, fireste, dar si el era mic pe
atunci) ”. Zare Popescu si Radu A. Grintu se cunosc intamplator in
armata, in 1973. Aflati la trageri, Zare Popescu ii povesteste
camaradului prima sa amintire, dintr-o copilarie indepartata.
În curtea uriasa a unei
case de la tara, vara, un copil se ascunde intr-o tufa de zmeura si asculta vocea
plangacioasa a altui copil care il cauta. Aceasta amintire este
„singurul document cat de cat autentic” din viata lui Zare Popescu.
Pentru Grintu, care doreste sa devina regizor de film, aceasta
amintire constituie primul cadru al scenariului cinematografic
imaginat pe parcursul. romanului.
Cautarea identitatii este tema care
uneste destinele per¬sonajelor Zare Popescu, Radu A. Grintu si Gelu
Popescu, copii pierduti de parinti in epoca tulbure de dupa razboi,
crescuti in orfelinat, lipsiti de identitate intr-o lume in care
s-au amestecat nu numai registrele starii civile, ci si valorile
morale. Originea necunoscuta si complexul de orfan se concretizeaza
in modalitati diferite ale reconstructiei biografice: etimo¬logie,
cinematografie, genealogie.
Gelu Popescu consemneaza
rezultatele anchetei sale; intr-un „raport complet”
(in capitolul T.), o pastisa dupa primul document in limba romana
care s-a pastrat Scrisoarea lui Neacsu din Campulung
(1521), cu elemente ale stilului administrativ actual (proces-verbal). El
afla ca cei trei tineri nu sunt rude de sange, iar intre parintii
lui Zare si Grintu au existat legaturi de dusmanie si delatiune.
Cei doi copii au trait
un timp in casa invatatorului Popescu, vocea plangacioasa din prima
amintire a lui Zare apartinand lui Grintu, care se credea fratele
lui mai mare. Însa Gelu nu afla nimic despre propriul
trecut; iar lipsa acestor „semne, urme ale unor oameni care banuia
el ca-i fusesera pairinti”, il transfonna intr-un narator
necreditabil, iar ca personaj, considera ca a nu-si fi cunoscut
parintii este, o „infirmitate”, fiind si el, prin descendenta din
oameni cu destine marcate de razboi, „un mutilat de razboi”.
Zare Popescu refuza
sa-si caute tatal pentru ca, necunoscand vremurile tineretii
acestuia,
„nu ar putea interpreta reactiile lui la intamplarile propriei
vieti”, dar decide ca il vrea ca frate pe Gelu Popescu, desi acesta isi
pune chiar numele sub semnul intrebarii: „poate ca nici nu ma cheama
Popescu”.
Cliseu al
prozei saizeciste, investigarea biografiei paterne care duce la imaginea uinui tata
cazut prada unei greseli politice si devenit astfel victima a
istoriei, se transforma in romanul lui Mircea Nedelciu in refuz al
lumii tatalui, vinovat de a-si fi parasit fiii. Singurul fapt precis
este descoperirea unui spatiu-matrice, al acestor tineri fara
identitate sociala, satul Burlesti. Zmeura din gradina fostului
invatator simbolizeaza copilaria pierduta.
Romanul de dragoste, cu note de senzational si melodrama, al
invatatoarei Ana cu
„fratii” Popescu, ramane nein¬cheiat(strategie a prozatorului). Ea il iubeste pe
Zare, caruia ii trimite scrisori si ii declara dragostea, dar el
nu-i raspunde, desi o iubeste. Atunci ea il intalneste intamplator
pe Gelu Popescu, fratele de cruce al lui Zare de la casa de copii,
de la care afla de rudenie dupa ce fac dragoste.
Ana ramane insarcinata
cu Gelu, dar nu-i spune si refuza sa-l mai vada, retragandu-se la
Burlesti, unde era invatatoare. Parodie a melodramei, absurd al existentei, repetarea istoriei,
a greselilor
tatalui.
Întamplarea pare a juca
rolul naratorului omniscient (in acest roman
postmodernist), iar coincidenta ia locul cauzalitatii din romanul
realist. Personajele (Zare, Grintu, Gelu si Ana) se
cunosc doi cate doi, fara ca al treilea sa stie de relatia
celorlalti. Ei se cunosc toti, dar nu stiu unii de altii si nici nu
se intalnesc in acelasi timp, de unde sentimentul de cautare si de
ratacire absurda intr-o lume neinteleasa si ostila.
Constructia personajelor este
„explicitata” in notatii autoreferentiale puse pe
seama lui Grintu, cel care imagineaza un scenariu cinematografic, si
completate de comentariul auto¬rului: ,,«Cum sa concepi bine un
subiect care prin propria sa activitate structurala sa puna ordine
in harababura asta de impresii spatiale si temporale si astfel si
numai astfel sa le constituie intr-o experienta obiectiva si
recognoscibila?» Aceasta-i principala problema a unui personaj de
film (sau de roman, de ce nu?)”.
Mircea Nedelciu apeleaza la limbaj ca principal mijloc
de caracterizare a personajelor principale sau episodice, pentru ca
romanul include o serie de anecdote, scurte naratiuni fara legatura
cu firul epic.
Însa „omul e stilul”, iar personajele se caracterizeaza prin
calitatile de povestitori;
limbajul poarta indici ai varstei, ai categoriei sociale, ai
nivelului de cultura si chiar indici morali, cum este cazul
„palavragiului din tren”, despre care Gelu ii explica Anei (in
capitolul O.): „Si el a trebuit sa-si modifice calitatile
caracterului. I-a fost frica, frica, tot timpul.
Si incercand sa se adapteze ai vazut
ce a devenit: o canalie. Nu ezita niciun moment sa minta si sa jure stramb pentru a vietui
mai bine”.
Pretextul scenariului cinematografic al lui Radu A.
Grintu sustine stilul epic ingenios (simultaneitatea perspectivelor
nara¬tive si a timpurilor verbale, amestecul planurilor temporale si
spatiale, dispersarea subiectului, juxtapunerea si amalgamarea
formelor epice, includerea documentelor - scrisori, citate etc. -
¬in desfasurarea epica).
Naratorul este
preocupat de a strecura in text notatii auto¬referentiale,
declaratii teoretice, observatii ironice si autoironice despre
tehnicile romanului realist, care intretin ideea existentei unui
metaroman in interiorul romanului: „Nu exista o cronologie a
lucrurilor povestile.
Înlantuirea lor depinde
mai degraba de pertinenta vocii celui care intervine, de stiinta lui
de a povesti, dar si de socul initial, de obicei anuntat ca fiind
viitorul soc a ceea ce povesteste. Detaliul marunt poate schimba
intreaga semnificatie a unei povesti si poate determina succesul
celui care decide sa continue.”
Proza lui
Mircea Nedelciu apartine unui postmodernism
metafictional,
„postmodernism preponderent ludic, autoironic, si parodic,
caracterizat prin discontinuitate epica, expunere ostentativa a
strategiilor si procedeelor narative si incalcare sistematica a
regulilor constitutive ale operei, parodiere a conventiilor
literare si provocare directa a cititorului.”
(Carmen Musat)