Luceafărul
Mihai Eminescu
~ 1883 ~
Citat:
În descrierea unui voiaj în Ţările române, germanul K. (Kunish)
povestește legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar
înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște
nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă
parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici
capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.
( Notă (pe marginea unui manuscris) a lui Mihai Eminescu)
Poemul
,,Luceafărul” a apărut în 1883, în
Almanahul Societății Academice Social-Literare România Jună din
Viena, fiind apoi reprodus în revista
Convorbiri literare.
Sursele de inspirație ale poemului sunt cele
folclorice (basmul), mitologice ( mitul
zburătorului) și izvoare filozofice ( antinomiile
dintre geniu și omul comun, din filozofia lui Arthur Schopenhauer).
Poemul este inspirat din basmul
,,Fata în grădina de aur”, reprodus de germanul Richard Kunish în memorialul său de
călătorie prin Balcani.
Basmul este inițial
versificat de Eminescu, acesta păstrând schema epică, dar schimbând
finalul. Zmeul nu îi omoară pe îndrăgostiți, ca în basm, îi
blesteamă să cunoască chinul despărțirii definitive prin moarte;
filozoful Arthur Schopenhauer așază geniul în opozitie cu omul
comun, obisnuit, definindu-l ca pe un individ superior, ceea ce îl
împiedică să comunice în mod real cu semenii, care nu-l înțeleg,
condamnându-l astfel la singurătate și nefericire;
mitul folcloric românesc al Zburătorului a fost folosit de poet și
în poemul ,,Călin (file din poveste)”, Zburatorul fiind o
semidivinitate malefică, ce rătăceste noaptea, până spre zori, și se
strecoară în odăile tinerelor fete, tulburându-le somnul.
Ca specie literară, opera este poem
epic-liric-dramatic, acest poem romantic, realizându-se prin amestecul de genuri și
specii: lirismul este susținut de meditația filozofică și de
expresivitatea limbajului, este păstrată schema epică a basmului,
iar ca elemente dramatice observăm secvențele realizate prin
dialogsi dramatismul sentimentelor. Partea a doua combină speciile
idilă si elegie, iar partea a patra elemente de meditație, elegie și
pastel.
,,Luceafărul” este
considerat o alegorie pe tema romantică a locului genului în lume,
poemul reprezentând o meditație asupra
destinului geniului, văzut în opoziție cu omul comun.
Poemul
,,Luceafărul” se încadrează în curentul literar
romantism prin:
tema și motivele literare specifice curentului
literar, problematica omului de geniu, în raport cu lumea, iubirea
si cunoasterea,
motive – noaptea, visul, luceafărul, sursele de inspirație, folclor( basmul ,,Fata
în grădina de aur”), mitologie (
mitul Zburătorului), filozofie ( opoziția om de
geniu-om comun),
amestecul de genuri și specii, folosirea antitezei ca procedeu
artistic romantic prin excelență
( om de geniu-om comun, planurile terestru/uman-cosmic/universal,
ipostazele Luceafărului-angelică/demonică).
Tema operei
,,Luceafărul” este problematica omului de geniu, în
raport cu lumea, iubirea si cunoasterea, fiind susținută de motive
literare specifice: castelul, visul, noaptea, luceafărul,omul de
geniu, omul comun, poemul fiind conceput ca mit al cunoașterii.
Teoria antinomiilor şi a incompatibilităţii se
oglindeşte în evoluţia celor patru tablouri ale poemului.
De exemplu, în tabloul al treilea, confruntarea între Hyperion şi Demiurg scoate la iveală
antiteza
între lumea nemuririi şi cea a risipei, între durabilitate şi
efemeritate.
Prilej de redescoperire a cosmogoniilor, călătoria Luceafărului este
cronotop reprezentativ, pe fondul regresiei temporale: “Căci
unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte/ Şi vremea-ncearcă
în zadar/ Din goluri a se naşte”.
Zborul cosmic potenţează intensitatea sentimentelor,
setea de iubire ca act al cunoaşterii absolute: “Nu e nimic şi
totuşi e / O sete care-l soarbe / E un adânc asemene / Uitării celei
oarbe”.
În ilimitat, Luceafărul îşi recuperează adevărata
identitate-Hyperion, fiu al cerului, cunoscut doar de cei asemenea
lui. Cererea de a renunţa la nemurire-“Şi pentru toate dă-mi în
schimb /O oră de iubire…” este refuzată , tratată ca imposibilă-
Luceafărul este eon, menţine echilibrul în lume, nu poate fi
muritor.
Din poziţia sa absolută,
Demiurgul prezintă perisabilitatea şi nimicnicia
naturii umane:
“Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte/ Noi nu avem
nici timp, nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte”.
În contrast, se află permanenţa operei omului de geniu-în ipostaza
orfică, de conducător sau de stăpânitor al pământului şi al mării.
Ultima menţiune a Demiurgului este aceea a lipsei de valoare a
sacrificiului Luceafărului, dată de inconsecvenţa fetei.
O altă secvenţă poetică relevantă pentru tema şi viziunea
despre lume
este conţinută de tabloul final al poeziei . Cadrul protector,
romantic, găzduieşte cuplul Cătălin- Cătălina într-o nouă vârstă a
iubirii, adâncită şi maturizată.
Expresia se metaforizează, sentimentul devine peren: ” Cu farmecul
luminii reci/ Gândirile străbate-mi/ Revarsă linişte de veci/ Pe
noaptea mea de patemi”.
Nostalgica chemare a fetei adresată
astrului nopţii aduce o schimbare de percepţie :
“Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază /
Pătrunde-n codru şi în gând/ Norocu-mi luminează”. “Casa” şi “viaţa” devin “codru” şi
“noroc”.
Reacţia Luceafărului, diferită de cea „din trecut”, dovedeşte
acceptarea legii superioare a raţiunii, a datului obiectiv al
incompatibilităţii : “Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu
sau altul? / Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci
eu, în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”.
Metaforele se
organizează în jurul celor două naturi antinomice: “chip de lut”,
“cercul vostru strâmt”, “norocul”, în opoziţie cu “lumea mea”,”
nemuritor” şi „rece”. Luceafărul recapătă detaşarea demiurgică a
esenţei sale divine, reintrând în sferele superiorităţii reci.
Compozitia romantică a poemului se realizează prin
opozitia planurilor cosmic si terestru si a două ipostaze ale
cunoașterii: omul de geniu și omul comun. Simetria compozițională se realizează prin cele patru
părti ale
poemului: cele două planuri, cosmic si terestru interferează în
prima și în ultima parte, partea a doua reflectă planul terestru
(iubirea dintre Cătălin și Catălina), iar partea a treia este
consacrată planului cosmic (călătoria lui Hyperion spre Demiurg,
ruga și răspunsul).
Titlul poemului desemnează, denotativ, steaua cea mai
strălucitoare de pe cer, planeta Venus. În sens alegoric,
,,Luceafărul” devine pentru poet simbolul omului de
geniu, dotat cu o inteligență superioară, însetat de absolut,
capabil de sacrificiu, dar rămas un neînțeles pentru omul obișnuit.
Incipitul poemului stă sub semnul basmului, timpul
fiind unul mitic (illo tempore): ,,A fost odată ca-povești/ A fost
ca niciodată”. Cadrul abstract este umanizat, portretul fetei de
împărat este realizat printr-un superlativ de factură populară, ,, o
prea frumoasă fată”, fata reprezentând terestrul, iar comparațiile
,,Cum e Fecioara între sfinti/ Și luna între stele”, propun
dualitatea: puritate și predispozitie spre absolut.
Ca structură, poemul cuprinde patru tablouri.
Primul tablou cuprinde stofele 1-43, reunește cele două planuri, cosmic si terestru, și se
constituie
din mai multe secvențe: incipitul, ce prezintă portretul fetei de
împărat; momentul îndrăgostirii, săvârșit prin intermediul privirii;
întâlnirea celor doi în spațiul oniric, depășind bariera
incompatibilității; incantatia fetei; cele două întrupări ale
Luceafărului, neptunică, angelica și plutonică, demonică; dialogul
dintre ci doi.
Al doilea tablou cuprinde strofele 44-64, se subordonează planului
uman-terestru prin
aducerea în centrul atenției a celor doi pământeni, Cătălin si
Catălina; secvențele ce compun al doilea tablou sunt portretul lui
Cătălin, ,,copil de casă”, jocul seducției, Cătalina revarsă asupra
lui Cătalin iubirea pentru Luceafăr, înțelegându-si condiția și
acceptând-o ,, Te-ai potrivi cu mine”.
Al treilea tablou cuprinde strofele 65-85, fiind rezervat planului
universal-cosmic.
Tabloul se constituie din mai multe secvențe: zborul
intergalactic al Luceafărului, monologul adresat Demiurgului și
răspunsul Demiurgului.
Al patrulea tablou cuprinde strofele
86-98 si revine la interferența celor două planuri,
cosmic si terestru, și secvențele ce îl constituie sunt: pastelul terestru, monologul
lui Cătălin, ultima adresare a Cătălinei către Luceafăr, monologul
Luceafărului.
În finalul operei Luceafărul exprimă dramatismul
propriei condiții, care se naște din constatarea că relația om de
geniu-om comun este incompatibilă. Omul comun nu este în stare să-si
depășească limitele, iar geniul manifestă dispret față de această
incapacitate: ,,Ce-ți pasă ție, chip de lut, /Dac-oi fi eu sau
altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/ Ci eu in
lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.”
Farmecul limbajului poetic eminescian este în
consonanță cu mișcarea ideilor si tumultul sentimentelor, antiteza
dintre planul terestru și cel cosmic fiind sugerată, la nivel
fonetic, prin distribuția consoanelor si a vocalelor.
La nivel morfologic, dativul etic și dativul posesiv susțin tonul
de intimitate, iar
verbele la perfect simplu si conjunctiv, din tabloul al doilea,
susțin oralitatea stilului.
La nivel stilistic se
remarcă constructia poemului pe baza alegoriei, dar și a antitezei
om de geniu-om comun, ,,Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de
soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaștem moarte.”,
în timp ce în portretizarea Luceafărului sunt utilizate imagini
hiperbolice: ,,Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare.”
Muzicalitatea elegiacă, meditativă, este data și de
particularitățile prozodice: măsura
versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic și rima încrucișată.
Criticul
Tudor Vianu consideră ,,personajele” poemului drept
,,voci” sau ,,măști” care iau locul eului poetic, dar
care sunt forme ale conștiinței eminesciene.
,,Luceafărul” este un
amplu poem romantic cu structură narativă, cu secvențe dialogate și
cu lungi si emoționante inserții lirice.
Prin
particularitățile limbajului său, prin expresivitatea sa artistică, putem spune că Eminescu este
un
inovator al limbajului poetic.
Pentru ilustrarea
condiției geniului și ilustrarea raportului acestuia
cu lumea, iubirea si cunoasterea, în poemul ,,Luceafărul”, poetul
armonizează teme si motive romantice, atitudini romantice, elemente
de imaginar poetic si procedee artistice , simboluri ale
eternității/ morții și ale temporalității/ vieții.
Așa cum remarcă Tudor Vianu,
,,Luceafărul” este o sinteză a categoriilor lirice mai
de seamă pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai înainte. Dacă
moartea ar voi ca în noianul vremurilor viitoare întraga opera
poetică a lui Eminescu să se piardă, după cum lucrul s-a întâmplat
cu atâtea opere ale Antichității, și numai Luceafărul să se
păstreze, strănepotii noștri ar putea culege din ea imaginea
esentială a poetului.”
Opera
,,Luceafărul” se încadrează în curentul literar
romantism prin: tema și motivele literare specifice curentului
literar, tema- problematica omului de geniu, în raport cu lumea,
iubirea si cunoasterea, motive – noaptea, visul, luceafărul, sursele
de inspirație,din folclor ( basmul ,,Fata in grădina de aur”), din
mitologie ( mitul Zburătorului), din filozofie ( opoziția om de
geniu-om comun), amestecul de genuri și specii ( structura narativă,
secvențe dialogate, inserții lirice),
folosirea antitezei ca procedeu artistic romantic prin excelență (
om de geniu-om comun, planurile terestru/uman-cosmic/universal,
ipostazele Luceafărului-angelică/demonică).