Citat: În descrierea unui voiaj în Ţările române, germanul K. (Kunish) povestește legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. ( Notă (pe marginea unui manuscris) a lui Mihai Eminescu)

      Poemul ,,Luceafărul” a apărut în 1883, în Almanahul Societății Academice Social-Literare România Jună din Viena, fiind apoi reprodus în revista Convorbiri literare.

      Sursele de inspirație ale poemului sunt cele folclorice (basmul), mitologice ( mitul zburătorului) și izvoare filozofice ( antinomiile dintre geniu și omul comun, din filozofia lui Arthur Schopenhauer). Poemul este inspirat din basmul ,,Fata în grădina de aur”, reprodus de germanul Richard Kunish în memorialul său de călătorie prin Balcani.

      Basmul este inițial versificat de Eminescu, acesta păstrând schema epică, dar schimbând finalul. Zmeul nu îi omoară pe îndrăgostiți, ca în basm, îi blesteamă să cunoască chinul despărțirii definitive prin moarte; filozoful Arthur Schopenhauer așază geniul în opozitie cu omul comun, obisnuit, definindu-l ca pe un individ superior, ceea ce îl împiedică să comunice în mod real cu semenii, care nu-l înțeleg, condamnându-l astfel la singurătate și nefericire;
mitul folcloric românesc al Zburătorului a fost folosit de poet și în poemul ,,Călin (file din poveste)”, Zburatorul fiind o semidivinitate malefică, ce rătăceste noaptea, până spre zori, și se strecoară în odăile tinerelor fete, tulburându-le somnul.

      Ca specie literară, opera este poem epic-liric-dramatic, acest poem romantic, realizându-se prin amestecul de genuri și specii: lirismul este susținut de meditația filozofică și de expresivitatea limbajului, este păstrată schema epică a basmului, iar ca elemente dramatice observăm secvențele realizate prin dialogsi dramatismul sentimentelor. Partea a doua combină speciile idilă si elegie, iar partea a patra elemente de meditație, elegie și pastel.

      ,,Luceafărul” este considerat o alegorie pe tema romantică a locului genului în lume, poemul reprezentând o meditație asupra destinului geniului, văzut în opoziție cu omul comun.

      Poemul ,,Luceafărul” se încadrează în curentul literar romantism prin: tema și motivele literare specifice curentului literar, problematica omului de geniu, în raport cu lumea, iubirea si cunoasterea, motive – noaptea, visul, luceafărul, sursele de inspirație, folclor( basmul ,,Fata în grădina de aur”), mitologie ( mitul Zburătorului), filozofie ( opoziția om de geniu-om comun), amestecul de genuri și specii, folosirea antitezei ca procedeu artistic romantic prin excelență ( om de geniu-om comun, planurile terestru/uman-cosmic/universal, ipostazele Luceafărului-angelică/demonică).

      Tema operei ,,Luceafărul” este problematica omului de geniu, în raport cu lumea, iubirea si cunoasterea, fiind susținută de motive literare specifice: castelul, visul, noaptea, luceafărul,omul de geniu, omul comun, poemul fiind conceput ca mit al cunoașterii.

      Teoria antinomiilor şi a incompatibilităţii se oglindeşte în evoluţia celor patru tablouri ale poemului.
De exemplu, în tabloul al treilea, confruntarea între Hyperion şi Demiurg scoate la iveală antiteza între lumea nemuririi şi cea a risipei, între durabilitate şi efemeritate.
Prilej de redescoperire a cosmogoniilor, călătoria Luceafărului este cronotop reprezentativ, pe fondul regresiei temporale: “Căci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte”.

      Zborul cosmic potenţează intensitatea sentimentelor, setea de iubire ca act al cunoaşterii absolute: “Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe / E un adânc asemene / Uitării celei oarbe”.
În ilimitat, Luceafărul îşi recuperează adevărata identitate-Hyperion, fiu al cerului, cunoscut doar de cei asemenea lui. Cererea de a renunţa la nemurire-“Şi pentru toate dă-mi în schimb /O oră de iubire…” este refuzată , tratată ca imposibilă- Luceafărul este eon, menţine echilibrul în lume, nu poate fi muritor.

      Din poziţia sa absolută, Demiurgul prezintă perisabilitatea şi nimicnicia naturii umane: “Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte”.
În contrast, se află permanenţa operei omului de geniu-în ipostaza orfică, de conducător sau de stăpânitor al pământului şi al mării. Ultima menţiune a Demiurgului este aceea a lipsei de valoare a sacrificiului Luceafărului, dată de inconsecvenţa fetei.

      O altă secvenţă poetică relevantă pentru tema şi viziunea despre lume este conţinută de tabloul final al poeziei . Cadrul protector, romantic, găzduieşte cuplul Cătălin- Cătălina într-o nouă vârstă a iubirii, adâncită şi maturizată.
Expresia se metaforizează, sentimentul devine peren: ” Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patemi”.

      Nostalgica chemare a fetei adresată astrului nopţii aduce o schimbare de percepţie : “Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază / Pătrunde-n codru şi în gând/ Norocu-mi luminează”. “Casa” şi “viaţa” devin “codru” şi “noroc”.
Reacţia Luceafărului, diferită de cea „din trecut”, dovedeşte acceptarea legii superioare a raţiunii, a datului obiectiv al incompatibilităţii : “Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu, în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”.

      Metaforele se organizează în jurul celor două naturi antinomice: “chip de lut”, “cercul vostru strâmt”, “norocul”, în opoziţie cu “lumea mea”,” nemuritor” şi „rece”. Luceafărul recapătă detaşarea demiurgică a esenţei sale divine, reintrând în sferele superiorităţii reci.

      Compozitia romantică a poemului se realizează prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a două ipostaze ale cunoașterii: omul de geniu și omul comun. Simetria compozițională se realizează prin cele patru părti ale poemului: cele două planuri, cosmic si terestru interferează în prima și în ultima parte, partea a doua reflectă planul terestru (iubirea dintre Cătălin și Catălina), iar partea a treia este consacrată planului cosmic (călătoria lui Hyperion spre Demiurg, ruga și răspunsul).

      Titlul poemului desemnează, denotativ, steaua cea mai strălucitoare de pe cer, planeta Venus. În sens alegoric, ,,Luceafărul” devine pentru poet simbolul omului de geniu, dotat cu o inteligență superioară, însetat de absolut, capabil de sacrificiu, dar rămas un neînțeles pentru omul obișnuit.

      Incipitul poemului stă sub semnul basmului, timpul fiind unul mitic (illo tempore): ,,A fost odată ca-povești/ A fost ca niciodată”. Cadrul abstract este umanizat, portretul fetei de împărat este realizat printr-un superlativ de factură populară, ,, o prea frumoasă fată”, fata reprezentând terestrul, iar comparațiile ,,Cum e Fecioara între sfinti/ Și luna între stele”, propun dualitatea: puritate și predispozitie spre absolut.

      Ca structură, poemul cuprinde patru tablouri. Primul tablou cuprinde stofele 1-43, reunește cele două planuri, cosmic si terestru, și se constituie din mai multe secvențe: incipitul, ce prezintă portretul fetei de împărat; momentul îndrăgostirii, săvârșit prin intermediul privirii; întâlnirea celor doi în spațiul oniric, depășind bariera incompatibilității; incantatia fetei; cele două întrupări ale Luceafărului, neptunică, angelica și plutonică, demonică; dialogul dintre ci doi.

      Al doilea tablou cuprinde strofele 44-64, se subordonează planului uman-terestru prin aducerea în centrul atenției a celor doi pământeni, Cătălin si Catălina; secvențele ce compun al doilea tablou sunt portretul lui Cătălin, ,,copil de casă”, jocul seducției, Cătalina revarsă asupra lui Cătalin iubirea pentru Luceafăr, înțelegându-si condiția și acceptând-o ,, Te-ai potrivi cu mine”.

      Al treilea tablou cuprinde strofele 65-85, fiind rezervat planului universal-cosmic. Tabloul se constituie din mai multe secvențe: zborul intergalactic al Luceafărului, monologul adresat Demiurgului și răspunsul Demiurgului.

      Al patrulea tablou cuprinde strofele 86-98 si revine la interferența celor două planuri, cosmic si terestru, și secvențele ce îl constituie sunt: pastelul terestru, monologul lui Cătălin, ultima adresare a Cătălinei către Luceafăr, monologul Luceafărului.

      În finalul operei Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiții, care se naște din constatarea că relația om de geniu-om comun este incompatibilă. Omul comun nu este în stare să-si depășească limitele, iar geniul manifestă dispret față de această incapacitate: ,,Ce-ți pasă ție, chip de lut, /Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/ Ci eu in lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.”

      Farmecul limbajului poetic eminescian este în consonanță cu mișcarea ideilor si tumultul sentimentelor, antiteza dintre planul terestru și cel cosmic fiind sugerată, la nivel fonetic, prin distribuția consoanelor si a vocalelor.

      La nivel morfologic, dativul etic și dativul posesiv susțin tonul de intimitate, iar verbele la perfect simplu si conjunctiv, din tabloul al doilea, susțin oralitatea stilului.

      La nivel stilistic se remarcă constructia poemului pe baza alegoriei, dar și a antitezei om de geniu-om comun, ,,Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaștem moarte.”, în timp ce în portretizarea Luceafărului sunt utilizate imagini hiperbolice: ,,Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare.”

      Muzicalitatea elegiacă, meditativă, este data și de particularitățile prozodice: măsura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic și rima încrucișată.

      Criticul Tudor Vianu consideră ,,personajele” poemului drept ,,voci” sau ,,măști” care iau locul eului poetic, dar care sunt forme ale conștiinței eminesciene.

      ,,Luceafărul” este un amplu poem romantic cu structură narativă, cu secvențe dialogate și cu lungi si emoționante inserții lirice.

      Prin particularitățile limbajului său, prin expresivitatea sa artistică, putem spune că Eminescu este un inovator al limbajului poetic.

      Pentru ilustrarea condiției geniului și ilustrarea raportului acestuia cu lumea, iubirea si cunoasterea, în poemul ,,Luceafărul”, poetul armonizează teme si motive romantice, atitudini romantice, elemente de imaginar poetic si procedee artistice , simboluri ale eternității/ morții și ale temporalității/ vieții.

      Așa cum remarcă Tudor Vianu, ,,Luceafărul” este o sinteză a categoriilor lirice mai de seamă pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai înainte. Dacă moartea ar voi ca în noianul vremurilor viitoare întraga opera poetică a lui Eminescu să se piardă, după cum lucrul s-a întâmplat cu atâtea opere ale Antichității, și numai Luceafărul să se păstreze, strănepotii noștri ar putea culege din ea imaginea esentială a poetului.”

      Opera ,,Luceafărul” se încadrează în curentul literar romantism prin: tema și motivele literare specifice curentului literar, tema- problematica omului de geniu, în raport cu lumea, iubirea si cunoasterea, motive – noaptea, visul, luceafărul, sursele de inspirație,din folclor ( basmul ,,Fata in grădina de aur”), din mitologie ( mitul Zburătorului), din filozofie ( opoziția om de geniu-om comun), amestecul de genuri și specii ( structura narativă, secvențe dialogate, inserții lirice),
folosirea antitezei ca procedeu artistic romantic prin excelență ( om de geniu-om comun, planurile terestru/uman-cosmic/universal, ipostazele Luceafărului-angelică/demonică).