Romanul "Ion" de Liviu Rebreanu, cel care deschide în 1920 seria marilor romane ale literaturii interbelice, are în centru figura emblematică a personajului eponim, Ion Pop al Glanetaşului.

      Personajul principal Ion este exponent al ţăranului român şi al iubirii sale pentru pământul "care ne-a modelat trupul şi sufletul"( Liviu Rebreanu- Laudă ţăranului român).

      El este un personaj rotund, cu însuşiri contradictorii, oscilând şi evoluând între cele două mari pasiuni ale sale.

      –prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele din romanul studiat;

      Social, Ion este ilustrativ pentru clasa ţăranului sărac însetat de pământ : " Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion”(George Călinescu). Tipic prin legătura cu pământul, Ion este, în schimb, atipic prin mijloacele folosite pentru a-l obţine. Realizat prin tehnica basoreliefului, personjul îşi dezvăluie trăsăturile tridimensional, surprins în diferite unghiuri şi în diferite lumini, convingând prin impresia de zugrăvire completă, veridică.

      Psihologia lui Ion se organizează în jurul unei trăsături dominante-instinctul posesiunii.
Procesele sale interioare sunt ușor de urmărit și se oglindesc în acte concrete. Inteligent, harnic, brutal, impulsiv, cinic, considerat de unii critici erou stendhalian, cu voinţă puternică ( Eugen Lovinescu), de alţii o brută, "căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune" ( George Călinescu), personajul poate avea, în final, statutul moral formulat de criticul Nicolae Manolescu: "Ion trăieşte în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e aşa zicând bruta ingenuă", care acţionează sub impulsul necesităţii ca acoperire morală.

      De asemenea, având în vedere voinţa de a-şi subordona destinul propriilor ambiţii, supraaprecierea în lupta cu forţe mai mari decât ale sale, Ion este, în acelaşi timp, un personaj tragic, justificând prin finalul său definiţia romanului realist ca "istorie a unui eşec".

      –evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/citate/secvenţe comentate;

      O trăsătură primordială a personajului este iubirea pentru pământul care l-a născut, perceput simultan ca terra mater ("de mic i-a fost mai drag decât o mamă") şi ca proprietate ce garantează succesul social, într-un amestec de adoraţie mistică şi orgoliu posesiv.

      O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul romanului. Pagină de monografie, descrierea horei este, de asemenea, ocazie de prezentare a organizării ierarhice a satului. În această ierarhie, Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi datorită calităţilor și autorităţii de care dă dovadă, Ion este desfiinţat prin apelativele folosite de Vasile Baciu ( sărăntoc, hoţ şi tâlhar) care scot la iveală latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia.
      Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează latenţe obscure ale comportamentului său. Deşi nu prezintă antecedentele unui suflet odios, Ion cade într-o demenţă a deziluziei.
      Setea de răzbunare se îndreaptă împotriva lui George Bulbuc, într-o scenă sângeroasă, dar şi în înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire planul de a se însoţi cu Ana şi cu pământurile acesteia. În slujba atingerii acestui scop, scena horei prezintă un întreg spectru al metodelor mai mult sau mai puţin disimulate folosite de personaj.

      O a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul dobândit cu greu apare în capitolul Sărutarea. Este o scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile ancestrale ale relaţiei ţăranului cu pământul său.
      Ion primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că "dragostea lui avea nevoie de inima moşiei." Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă "anima".
      În mijlocul delniţei, Ion îl sărută "cu voluptate"; "şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor". Împlinit, îşi vede puterile hiperbolizate: "Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme", iar personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins.

      –ilustrarea a două componente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale romanului studiat, semnificative pentru construcţia personajului ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare, registre stilistice, limbajul personajelor etc.);

      Structura romanului "Ion" este simetrică si circulară, fiind dată de: cele două părți ale romanului intitulate sugestiv "Glasul pământului" și "Glasul iubirii", ce fac referire la cele două instincte de care este dominat, pe rând, eroul: iubirea pentru pământ și dragostea pentru Florica.
Cele 13 capitole ale romanului sunt repartizate simetric, șase, în prima parte, și șapte, în cea de a doua; titlurile primului și ultimului capitol: "Începutul", "Sfârșitul"; imaginile inițiale și finale din roman ce au în centru drumul spre Pripas; simetria realizată prin cele două planuri ale acțiunii: lumea țăranilor și cea a intelectualilor; hora cu care se deschide și apoi închide romanul, la care participă toate personajele, care sugerează roata timpului; reluarea, în plan tematic, a altor structuri narativ: căsătoria din interes, moartea, sinuciderea prin spânzurare.

      Există două planuri narative ale romanului: primul plan narativ urmărește destinul lui Ion, fiul lui Alexandru Glanetașu, care a risipit zestrea soției sale, Zenobia, lăsându-i moștenire tânărului foarte puțin pământ. Harnic si mândru, Ion, îndrăgostit de Florica, frumoasă, dar săracă, la fel ca el, își calcă pe suflet și o seduce, lăsând-o insărcinată pe Ana, fiica lui Vasile Baciu.
Tatăl acceptă până la urmă căsătoria celor doi și Ion intră în posesia pământului mult râvnit. Ana își da seama curând de cursa în care a fost prinsă și , după ce dă nastere unui băiat, Petrisor, se sinucide. Dupa moarea soției si a copilului său, Ion, încearcă să o recucerească pe Florica, acum căsătorită cu George Bulbuc.
Va fi ucis de aceste când încearcă să pătrundă în casa lui, știind-o pe Florica singură acasă. Pământul lui Ion ajunge în proprietatea bisericii, în curtea căreia va fi îmormzntat protagonistul romanului.
Al doilea plan narativ are în centru destinul familiei Herdelea: învățătorul Herdelea, doamna Herdelea, fiicele – Laura și Ghighi, fiul – Titu.

      În roman există mai multe conflicte. Conflicte interioare: cel trăit de Ion, care oscilează inițial între alegea Anei sau a Floricăi; conflictul Laurei care încearcă să-și aleagă mirele, între viitorul medic Ungureanu și preotul Pintea; conflictul învățătorului Herdelea care trebuie să hotărască între a vota cu avocatul Grofșoru, reprezentant al românilor, sau cu cel al autorităților austro-ungare. Conflictele exterioare apar, în general, între țăranii înstăriți și cei săraci din sat (Ion – Vasile Baciu; Ion – George Bulbuc; Ion – Simion Lungu; Ana - Florica), între intelectuali (familia Herdelea – preotul Belciug), reprezentanții comunității române și autoritățile austro-ungare.

      Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții epice în discursul narativ. Descrierea inițială are atât rol de fixare a coordonatelor spațio-temporale, cât și un rol simbolic, de anticipare a evenimentelor. Narațiunea obiectivă își realizează funcția de reprezentare a realității prin absența mărcilor subiectivității. Dialogul susține veridicitatea și concentrarea epică.

      Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului teluric, învins de orgoliul sub impulsul căruia se angrenează în lupte pe care nu le poate susţine psihologic și moral.
Sfârşitul personajului este în mare măsură o urmare a acţiunilor sale directe, căci Ion îi furnizează inexplicabil lui George direcţia loviturilor în întuneric. Luând forma destinului, Ion se autopedepseşte. Dar naratorul lasă posibilitatea unei continuări, căci Florica este însărcinată, iar unii cred că ar fi copilul lui Ion.
Conform concluziei finale a naratorului: “Câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul…”, viaţa va repeta, poate, într-o altă formă, destinul personajului principal al romanului, în curgerea ei ciclică.

      Ion rămâne astfel un personaj de referinţă prin semnificaţiile ce se pot atribui imaginii sale.
a