Ion
Ion - Caracterizare
~ 1920 ~
Romanul "Ion" de Liviu
Rebreanu, cel care deschide în 1920 seria marilor romane ale
literaturii interbelice, are în centru figura emblematică a
personajului eponim, Ion Pop al Glanetaşului.
Personajul principal Ion este exponent al ţăranului
român şi al iubirii sale pentru pământul "care ne-a modelat trupul
şi sufletul"( Liviu Rebreanu- Laudă ţăranului român).
El este un personaj
rotund, cu însuşiri contradictorii, oscilând şi evoluând între cele două
mari pasiuni ale sale.
–prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al
personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele din
romanul studiat;
Social, Ion este ilustrativ pentru clasa ţăranului sărac însetat
de
pământ : " Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion”(George
Călinescu). Tipic prin legătura cu pământul, Ion este, în schimb,
atipic prin mijloacele folosite pentru a-l obţine. Realizat prin
tehnica basoreliefului, personjul îşi dezvăluie trăsăturile
tridimensional, surprins în diferite unghiuri şi în diferite lumini,
convingând prin impresia de zugrăvire completă, veridică.
Psihologia lui Ion se
organizează în jurul unei trăsături dominante-instinctul
posesiunii.
Procesele sale interioare sunt ușor de urmărit și se oglindesc în
acte concrete. Inteligent, harnic, brutal, impulsiv, cinic,
considerat de unii critici erou stendhalian, cu voinţă puternică (
Eugen Lovinescu), de alţii o brută, "căreia şiretenia îi ţine loc de
deşteptăciune" ( George Călinescu), personajul poate avea, în final,
statutul moral formulat de criticul Nicolae Manolescu: "Ion trăieşte
în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e aşa zicând
bruta ingenuă", care acţionează sub impulsul necesităţii ca
acoperire morală.
De asemenea, având în vedere voinţa
de a-şi subordona destinul propriilor ambiţii,
supraaprecierea în lupta cu forţe mai mari decât ale
sale, Ion este, în acelaşi timp, un personaj tragic, justificând
prin finalul său definiţia romanului realist ca "istorie a unui
eşec".
–evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată
prin două episoade/citate/secvenţe comentate;
O trăsătură primordială a personajului este iubirea
pentru pământul care l-a născut, perceput simultan ca terra mater
("de mic i-a fost mai drag decât o mamă") şi ca proprietate ce
garantează succesul social, într-un amestec de adoraţie mistică şi
orgoliu posesiv.
O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a
horei din debutul romanului. Pagină de monografie, descrierea horei
este, de asemenea, ocazie de prezentare a organizării ierarhice a
satului. În această ierarhie, Ion are o poziţie hibridă. Respectat
ca lider al flăcăilor neînsuraţi datorită calităţilor și autorităţii
de care dă dovadă, Ion este desfiinţat prin apelativele folosite de
Vasile Baciu ( sărăntoc, hoţ şi tâlhar) care scot la iveală latura
sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia.
Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de
obiectul existenţei sale, se declanşează latenţe obscure ale
comportamentului său. Deşi nu prezintă antecedentele unui suflet
odios, Ion cade într-o demenţă a deziluziei.
Setea de răzbunare se
îndreaptă împotriva lui George Bulbuc, într-o scenă sângeroasă, dar
şi în înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire planul de a se
însoţi cu Ana şi cu pământurile acesteia. În slujba atingerii
acestui scop, scena horei prezintă un întreg spectru al metodelor
mai mult sau mai puţin disimulate folosite de personaj.
O a doua secvenţă semnificativă pentru patima
ţăranului pentru pământul dobândit cu greu apare în capitolul
Sărutarea. Este o scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile
ancestrale ale relaţiei ţăranului cu pământul său.
Ion primeşte
proprietăţile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge prima
oară să le vadă, pentru că "dragostea lui avea nevoie de inima
moşiei." Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă "anima".
În mijlocul delniţei, Ion îl sărută
"cu voluptate"; "şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece,
ameţitor". Împlinit, îşi vede puterile hiperbolizate: "Se vedea acum
mare şi puternic, ca un uriaş din basme", iar personajul htonic
zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins.
–ilustrarea a două componente de structură, de compoziţie şi de
limbaj ale romanului studiat, semnificative pentru construcţia
personajului ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii
temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă
narativă, modalităţi de caracterizare, registre stilistice,
limbajul personajelor etc.);
Structura romanului "Ion" este
simetrică si circulară, fiind dată de: cele două părți ale romanului intitulate sugestiv
"Glasul pământului" și "Glasul iubirii", ce fac referire la cele două instincte de
care este dominat, pe
rând, eroul: iubirea pentru pământ și dragostea pentru Florica.
Cele 13 capitole ale romanului sunt repartizate simetric, șase, în
prima parte, și șapte, în cea de a doua; titlurile primului și
ultimului capitol: "Începutul", "Sfârșitul"; imaginile inițiale și
finale din roman ce au în centru drumul spre Pripas; simetria
realizată prin cele două planuri ale acțiunii: lumea țăranilor și
cea a intelectualilor; hora cu care se deschide și apoi închide
romanul, la care participă toate personajele, care sugerează roata
timpului; reluarea, în plan tematic, a altor structuri narativ:
căsătoria din interes, moartea, sinuciderea prin spânzurare.
Există
două planuri narative ale romanului:
primul plan narativ urmărește destinul lui Ion, fiul
lui Alexandru Glanetașu, care a risipit zestrea soției sale,
Zenobia, lăsându-i moștenire tânărului foarte puțin pământ. Harnic
si mândru, Ion, îndrăgostit de Florica, frumoasă, dar săracă, la fel
ca el, își calcă pe suflet și o seduce, lăsând-o insărcinată pe Ana,
fiica lui Vasile Baciu.
Tatăl acceptă până la urmă căsătoria celor doi și Ion intră în
posesia pământului mult râvnit. Ana își da seama curând de cursa în
care a fost prinsă și , după ce dă nastere unui băiat, Petrisor, se
sinucide. Dupa moarea soției si a copilului său, Ion, încearcă să o
recucerească pe Florica, acum căsătorită cu George Bulbuc.
Va fi ucis de aceste când încearcă să pătrundă în casa lui, știind-o
pe Florica singură acasă. Pământul lui Ion ajunge în proprietatea
bisericii, în curtea căreia va fi îmormzntat protagonistul
romanului.
Al doilea plan narativ are în centru destinul familiei
Herdelea: învățătorul Herdelea, doamna Herdelea, fiicele – Laura și
Ghighi, fiul – Titu.
În roman există mai multe
conflicte. Conflicte interioare: cel trăit de Ion, care oscilează inițial între
alegea Anei sau a
Floricăi; conflictul Laurei care încearcă să-și aleagă
mirele, între viitorul medic Ungureanu și preotul Pintea;
conflictul învățătorului Herdelea care trebuie să
hotărască între a vota cu avocatul Grofșoru, reprezentant al
românilor, sau cu cel al autorităților austro-ungare.
Conflictele exterioare apar, în general, între țăranii
înstăriți și cei săraci din sat (Ion – Vasile Baciu; Ion – George
Bulbuc; Ion – Simion Lungu; Ana - Florica), între intelectuali
(familia Herdelea – preotul Belciug), reprezentanții comunității
române și autoritățile austro-ungare.
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții
epice în discursul narativ. Descrierea inițială are
atât rol de fixare a coordonatelor spațio-temporale, cât și un rol
simbolic, de anticipare a evenimentelor. Narațiunea obiectivă își
realizează funcția de reprezentare a realității prin absența
mărcilor subiectivității. Dialogul susține
veridicitatea și concentrarea epică.
Ion este un personaj
memorabil, ipostază a omului teluric, învins de orgoliul sub
impulsul căruia se angrenează în lupte pe care nu le poate susţine
psihologic și moral.
Sfârşitul personajului este în mare măsură o urmare a acţiunilor
sale directe, căci Ion îi furnizează inexplicabil lui George
direcţia loviturilor în întuneric. Luând forma destinului, Ion se
autopedepseşte. Dar naratorul lasă posibilitatea unei continuări,
căci Florica este însărcinată, iar unii cred că ar fi copilul lui
Ion.
Conform concluziei finale a naratorului: “Câţiva oameni au murit,
alţii le-au luat locul…”, viaţa va repeta, poate, într-o altă formă,
destinul personajului principal al romanului, în curgerea ei
ciclică.
Ion rămâne astfel un
personaj de referinţă prin semnificaţiile ce se pot atribui imaginii
sale.
a