Citat: Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă m¬-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdei…În plumb văd culoarea galbenă. […] Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. […] Altădată, în Plumb, pe lângă impresia colorată, mai simțeam alta static, de greutate. Plumbul apasă cel mai greu pe om… Cât privește despre mine am fost și rămân un poet al decadenței . ( Interviu al poetului în revista Viața literară)

      Opera “Plumb” de George Bacovia deschide volumul de debut al poetului, cu același titlu, apărut în 1916, volum ce trece aproape neobservat în epocă din două motive. Unul ar fi pregătirile pentru intrarea României în primul război mondial, iar celălalt se referă la faptul că majoritatea poeziilor fuseseră deja publicate în reviste ale vremii.

      Poezia se înscrie în universul liric specific bacovian, descriind” […] o atmosferă de plumb, în care pluteste obsesia morții și a nentului[…] “. (Eugen Lovinescu)

      Deoarece în “Plumb” poetul George Bacovia iși exprimă viziunea despre lume și viață, într-un limbaj literar care-l particularizaeză, această opera literară poate fi considerată o artă poetică.

      “Plumb”, de George Bacovia, se înscrie în lirica simbolistă prin: folosirea simbolurilor, tehnica repetițiilor, cromatica și prin dramatismul trăirii eului liric, dramatism sugerat prin corespondența celor două planuri, uman-universal (materie-spirit).

      Titlul operei este simbolul plumb, cuvânt ce are drept corespondent în natură metalul ale cărui trăsături sugerează stări sufletesti, atitudini poetice: apăsare sufletească, angoasa, universul monoton, închiderea definitivă a spațiului existențial.

      Tema poeziei este constituită de condiția de damnat a poetului într-o societate meschină, care nu-l înțelege, o societate superficială, ce nu poate aprecia valoarea artei adevărate.

      O primă imagine poetică reprezentativă pentru temă este aceea a mediului închis, sufocant al cimitirului. Cromatica cenușie, opacizată se asociază cu sentimentul dezolării, al depresiei acutizate, fără posibilitate de eliberare. ”Dormeau adânc sicriele de plumb/ Și flori de plumb și funerar vestmânt”.
Multe poezii bacoviene încep cu caii-putere ai verbului. ” Dormeau”, la imperfect, alături de epitetul ”adânc” sugerează nemișcarea, încremenirea într-o durată nedeterminată. Imaginile vizuale, în structura antitetică- flori -gingăție, viață- de plumb- natură mineralizată, moartă, sunt completate de imagini auditive cu sonorități lugubre sau tactile ( sinestezii) ce subliniază amenințarea sfârșitului: ” și era vânt”, ”și scârțâiau coroanele de plumb”. Tabloul culminează cu claustrarea în spațiul cavoului, ilustrare a ”sfârșitului continuu bacovian”.

      A doua imagine semnificativă este cea simbolică a ”amorului de plumb” ce apare în strofa a doua, unde atenția eului liric se transferă în plan interior, tonul devenind confesiv. Metafora ”amorul meu de plumb” sugerează ” mineralizarea” sentimentului, apăsarea pierderii iubirii. Imaginea sinestezică ” dormea întors…și-am început să-l strig…” amintește motivul folcloric al morții ca întoarcere către apus.

El se asociază cu un efort disperat al eului liric de recuperare a sentimentului. Metafora finală ”și-i atârnau aripile de plumb” pune în opoziție zborul și căderea ca pierdere definitivă a speranței.
      Idea poetică se referă la starea de melancolie și la solitudinea poetului care se simte incătușat, sufocat spiritual în această lume, în care se simte închis definitive, fără a avea vreo solutie de evadare.

      Textul este structurat în două catrene, construite pe baza lexemului plumb, reluat în sase dintre cele opt versuri, ce corespund celor două planuri ale realității, cel exterior, obiectiv, simbolizat de cimintir, si cel interior, subiectiv, simbolizat de sentientul de iubire, invocate cu disperare.

      Incipitul operei este marcat de imperfectul verbului (“dormeau”), care sugerează absența trăirilor interioare și actiunile nefinalizate ale euui liric.
      Lirismul subiectiv este redat prin mărcile subiectivității: persoana I a verbelor (“stam”, “am început”) și persoana I a adjectivului posesiv (“amorul meu”).

      Strofa întâi exprimă simbolic spațiul închis, sufocant, în care poetul se simte prizonier. Spațiul închis este sugerat de simboluri din câmpul semantic al obiectelor funerare (“sicriele de plumb”,”cavou”), trimițând către iminența morții. Solitudinea este sugerată de sintagma “stam singur”,care, alături de celelalte simboluri relevă apăsarea sufletească, nevroza, spleenul. Repetarea epitetului “de plumb” insistă asupra existentei mohorâte, anoste, asupra neputinței de a evada. Lumea obiectuală, în manifestările ei de gingașie si frumusețe, “flori de plumb”, este marcată și ea de împietrire, vântul find singurul element ce sugerează miscarea.

      Strofa a doua ilustrează spațiul poetic interior și debutează sub semnul tragicului existențial, generat de disparitia sentimentelor:”dormea întors amorul meu de plumb”. Aripile “de plumb” sugerează lipsa perspectivelor de împlinire, imposibilitatea salvării:”atârnau aripile de plumb”.

      Simetria operei este dată de prezența simbolului “plumb”, așezat ca rimă și de sintagma “flori de plumb”, aflată la începutul versului al doilea din fiecare strofă.

      Cromatica este doar sugerată în operă, prin prezența elementelor funerare: veșminte, flori, coroane și plumb, iar olfactivul prin simbolul “mort”.

      Imperfectul verbelor sugerează lipsa optimismului, stările interioare ale poetului fiind proiectate în veșnicie, eternitate “ dormeau”,”stam”,”era”, “atârnau”, actiunile neavând o finalitate.

      Muzicalitatea versurilor este ilustrată de rima în cuvinte cu sonoritate surdă, terminate în consoane (plumb, vesmânt, vânt), de verbele la imperfect și de cele cu sonoritate stridentă, onomatopeică (“scârțâiau”,”strig”).

      Prin atmosferă, procedee, cromatică, muzicalitate, opera “Plumb”, de George Bacovia, se înscrie în simbolism, definindu-l pe poet ca find: ” pictor în cuvinte si compzitor în vorbe”(M. Petrovanu).