Citat: ,,prima nuvelă memorabilia construită la noi cu elemente de psihologie abisală” (George Munteanu)

      „prima mare nuvelă realistă din literatura română” ( Nicolae Manolescu)

      Specia literară: conform Dicționarului de termeni literari, nuvela este specia genului epic, în proză, de întindere medie, cu un singur fir narativ, conflict puternic și personaje puține, dar bine conturate, accentul punându-se pe construcția personajului.

      Ca trăsături ale nuvelei reținem: întinderea medie, modul de expunere predominant – narațiunea, obiectivitatea narativă, evenimentele organizate pe un singur fir narativ, surprinderea unor fapte verosimile, indicia spațio-temporali clar precizați, intriga riguroasă, conflictul puternic, personajele urmărite evolutiv și bine conturate.

      Nuvelele lui Slavici au fost publicate în volumul ,,Novele din popor”, apărut în 1881, și în volumele Novele (I – 1892, II – 1896), autorul fiind supranumit ,,un Balzac al satului românesc”, deoarece, în opera sa, descrie satul românesc transilvănean, cu datini, tradiții, obiceiuri, relații interumane și interetnice.

      Originalitatea operei lui Ioan Slavici constă în faptul că nuvelele sale se caracterizează printr-o tonalitate gravă, sobră a limbajului, claritatea exprimării, tendință vădit moralizatoare, veridicitate și folosirea analizei psihologice.

      Nuvela ,,Moara cu noroc” a apărut în volumul ,,Novele din popor”, în 1881, reprezentând, conform lui George Călinescu ,,o nuvelă solidă cu subiect de roman”, al cărei personaj central este extrem de complex.       Opera este o nuvelă realistă prin lipsa idealizărilor, prin verosimilitatea întâmplărilor, intrigii și personajelor, obiectivitatea perspective narative, surprinderea relației dintre om și mediul în care trăiește, prin prezența personajelor tipice și atenția acordată analizei psihologice.

      Din perspectiva conținutului, ,,Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică, întrucât accentual este pus pe conflictul psihologic, motovațional, prin folosirea monologului interior, surprinderea gesticii și a mimicii și a stilului indirect liber ca modalități de redare a trăirilor și frământărilor personajului central.

      Titlul nuvelei, ,,Moara cu noroc”, poate fi discutat din punct de vedere denotativ, indicând reperul spațial al evenimentelor: moara, situate la răscruce de drumuri, între Ineu si Fundureni; din punct de vedere conotativ, titlul are valoare simbolică, anunțând măcinarea sufletească a lui Ghiță și punând în evidență component psihologică a nuvelei.

      Sintagma ,,cu noroc”, poate fi și ea înțeleasă în dublu sens: pe de o parte, indică norocul avut de Ghiță, inițial, la moară, când reușește să adune cu ușurință banii ce pot asigura prosperiattea familiei sale, iar pe de altă parte, poate fi privită și în sens ironic, ca expresie a nenorocului pe care și-l atrage personajul , prin alegerile pe care le face. Această sintagmă face trimitere și la motivul fortuna labilis, anunțat încă din incipit de cuvintele bătrânei ( ,,Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci linistea colibei tale te face fericit”), și dezvoltat în întreaga nuvelă.

      Tema operei, efectele dezumanizante ale dorinței de îmbogățire, pe fondul surprinderii lumii transilvănene a secolului al XIX-lea ( se urmărește transformarea lui Ghită dintr-un om onest, harnic, care ține la valorile familiei, într-unul dominat de patima banului, de orgoliu și de dorința de putere). Tema este dublată de cea a destinului implacabil, pe care Ghiță are iluzia că îl poate modifica și controla, ceea ce duce în final la pedeapsa capiltală.

      Un episod din care reiese specificul temei nuvelei este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce are loc în capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuție efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur înalt ca un brad. A înțeles că în zadar se înțelegea cu arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era și om al lui Lică, pentru că acesta stăpânea în fapt drumurile."
Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine”. Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară însoțit de oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul său condițiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare în care se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu Lică , primul gest dintr-o serie de compromisuri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea lui Ghiță anticipează turnura evenimentelor.

      Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al judecății. Ghiță și-a pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu este conștient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul rând datorită suspiciunii comunității ( ”Relația dintre individ și colectivitate reprezintă cel mai important factor de coerență interioară a individului”.- Magdalena Popescu).
      Lică este cel care domină acum întreaga situație prin promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura între Ghiță și Ana.

      Motivele literare ce completează tema nuvelei sunt: fortuna labilis (anunțat încă din incipit de cuvintele bătrânei) , motivul hanului (perceput ca loc al dezumanizării), motivul banului (agent al dezumanizarii), motivul lui Mefistotel (întruchipat de Lică Sămădăul, unealtă a destinului).

      Naratorul este obiectiv, narațiunea făcându-se la persoana a III-a. Perspectiva narativă este ,,din spate”, naratorul știind mai multe decât personajele sale, comportându-se ca un regizor, fiind omniscient si omniprezent. Vocea obiectivă a naratorului este dublată de vocea auctorială a bătrânei, ce reprezintă destinul și trimite semnale prevestitoare pentru finalul tragic.

      Incipitul nuvelei are valoarea unui prolog, prefigurând desfășurarea evenimentelor. Este reprezentat de discuția dintre bătrână si Ghiță, ginerele ei, pe tema plecării din sat și a arendării morii cu noroc. Dialogul pune în lumină conflictul dintre generații, cea conservatoare, legată de valorile tradiționale, și cea modernă, doritoare de a-și crea propriul drum în viață.
      Cuvintele bătrânei reprezintă vocea auctorială, moralizatoare, funcționează ca avertisment legat de valorile ce ar trebui prețuite si au rol anticipativ, anunțând cele două component ale conflictului interior al lui Ghiță: dragostea pentru familie și dorința de îmbogățire. Răspunsul lui Ghiță arată tăria de caracter a personajului, care își asumă responsabilitatea pentru întraga familie.

      Finalul nuvelei are valoarea unui epilog, prezentând evenimentele care au loc după deznodământul nuvelei: bătrâna se întoarce cu cei doi copii și privește ruinele hanului. Replica sa, ,,se vede c-au lăsat ferestrele deschise”indică efectele faptului că cei doi soti au permis intruziunea unei persaone srăine în intimitatea relației lor, ceea ce a distrus tot ceea ce acumulaseră.
Astfel, nuvela se încheie simetric cu replica bătrânei:,,simteam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat”, care dezvoltă tema destinului implacabil.

      În ceea ce privește reperele temporale, evenimentele narate au loc pe parcursul unui an calendaristic, delimitat pe baza unor coordinate religioase: Sf. Gheorghe și Paște, ambele repere temporale având valoare simbolică si anticipativă.

      Reperul spațial îl reprezintă moara, transformată într-o cârciumă profitabilă, situată la răscruce de drumuri, între Ineu și Fundureni. Și amplasarea morii capată valoare simbolică, sugerând răscrucea la care se află Ghiță, odată ajuns aici.
Descrierea locului se face în manieră realistă, folosindu-se tehnica detaliului obiectiv și cea a detaliului semnificativ: pustietatea locului, dificultatea parcurgerii drumului către moară, cele cinci cruci, trunchiul de copac ars, corbii care dau roată morii. Descrierea are valoare anticipativă, prefigurând finalul tragic al personajelor. Alte repere spațiale amintite în nuvelă, ce fixează desfășurarea întâmplărilor și asigură veridicitatea textului sunt: Fundureni, Ineu, Arad, Oradea-Mare.

      În nuvelă se pot identifica atât conflicte exterioare, cât si interioare, acestea fiind intercondiționate. Conflictul interior este determinat de motivațiile antagonice ale protagonistului: dragostea pentru familie, dorința de îmbogățire, dorința de a fi perceput ca un om onest., ilustrând drama acestuia, aceea a imposibilității de a alege.

      Conflictele exterioare sunt de natură socială ( între Ghiță și Lică), de natură conjugală (între Ghiță și Ana), de natură etică ( între Ghiță și morala satului).

      Ca particularități stilistice se remarcă în nuvelă stilul sobru, clar, lipsit de podoabe artistice. Este valorificat limbajul popular-regional definit prin oralitate. Replicile cu valoare sentențioasă asigură caracterul moralizator al textului, particularitate a prozei ardelene.

      Opera ,,Moara cu noroc” este o nuvelă realist-psihologică prin temă, lipsa idealizărilor, verosimilitatea întâmplărilor, surprinderea relației dintre om și mediul în care trăiește, prin prezența personajelor tipice, atenția acordată analizei psihologice și a conflictului interior al personajului central.