În grădina Ghețimani
Vasile Voiculescu
~ 1921 ~
Citat:
„Capodopera lui V. Voiculescu-pastelistul ramane, fara discutie,
Pe decin-dea Dunarii, text de subtile armonii sonore si perfecta
structurare a miscarii si tuselor coloristice, sugerand
continuitatea destinului istoric al neamului, contopirea cu
stramosii indepartati, in ritmul solemn al timpului."
(Ion Pop)
Poet autentic religios, Vasile Voiculescu a publicat peste
100 de poezii în
revista „Gândirea”, rămânându-i loial o lungă perioadă,
din 1927
până la ultimul număr din 1944. Manifestările unei conştiinţe
adâncite în meditaţia creştină particularizează imaginarul poetic
transfigurând motivele şi istoriile biblice prin funcţia expresivă
şi estetică a
cuvintelor şi simbolurilor religioase.
Credinţa ortodoxă, bine înrădăcinată în sufletul poetului prin
educaţia primită de
la părinţi şi prin structura sa spirituală (a fost medic) a cărei
dominantă este iubirea de oameni, îl situează pe Vasile Voiculescu
în tradiţionalism, mai ales că el versifică episoadele biblice fără
să tălmăcească învăţăturile creştine ori să tăgăduiască Divinitatea,
asemenea lui Tudor Arghezi în Psalmi.
Lirismul obiectiv
defineşte smerenia poetului faţă de Sfânta Scriptură,
mărcile lexico-gramaticale ale
verbelor şi pronumelor la persoana a III-a
confirmând atitudinea detaşată a eului liric faţă de prezentarea în
notă autentică a temelor biblice: „lupta”, „nu primea”,
„se-mpotrivea”, „curgeau”, „stârnea”, „uitase”, „simţea”, „-i”,
„se”, „-şi”, „-l”.
Poezia
În grădina Ghetsemani face parte din
volumul Pârgă din 1921, primul volum semnificativ pentru opera lui Vasile Voiculescu.
Poem iconografic, creaţia abundă în elemente ale tradiţionalismului, atât prin
izvorul de inspiraţie din scrierile religioase, cât şi prin amprenta
sămănătoristă a imaginilor poetice, confirmând faptul că
ortodoxismul constituie coordonata fundamentală a spiritualităţii
româneşti.
Titlul ilustrează nu
numai cadrul fizic în care Iisus se roagă Divinităţii, ci sugerează
şi spaţiul sacru al purificării spirituale, prin care Fiul lui
Dumnezeu absolvă omenirea de păcate.
Geneza poemului. Punctul de plecare al poeziei În grădina
Ghetsemani îl
constituie Evanghelia Sfântului Luca, scena biblică ilustrată fiind „cina cea de taină”,
motivul rugăciunii lui Iisus în grădina de la poalele
muntelui măslinilor înălţată lui Dumnezeu pentru a fi izbăvit: „Şi
când a sosit în acest loc, le-a zis «Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în
ispită». Şi el s-a depărtat de ei ca
la o aruncătură de piatră şi îngenunchind Se ruga, zicând
«Părinte, de voieşti treacă de la Mine acest pahar.... Dar nu
voia Mea, ci voia Ta să se facă!»
Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-L întărea. Iar El, fiind în
chin de moarte mai stăruitor se rugă. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca
picături de sânge care picurau pe pământ. Şi ridicându-Se din
rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de
întristare”. (Luca 22, 40-46).
Tema poeziei o
reprezintă ruga lui Iisus. Fiind o poezie de inspirație religioasă,
aceasta aparține lirismului obiectiv prin absența mărcilor lexicale
ale prezenței eului liric.
O primă secvență poetică semnificativă este însăși
prima strofă care redă împotrivirea omului în fața
destinului, într-o formulare lapidară în incipit: „Iisus luptă cu
soarta și nu primea paharul....”, care reprezintă ruga către
divinitate.
O a doua secvență poetică semnificativă, este reprezentată de
strofele a doua și a treia care se realizeazp în jurul
metaforei: ,,grozavă cupă”, care reprezintă ruga către
divinitate.
Motivul biblic devine
la Voiculescu un suport metafizic al neliniştii omului în aspiraţia
lui spre Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus are loc în
Grădina Ghetsemani, înainte de arestarea acestuia de către escorta
înarmată, condusă de Iuda, care îl trădează sărutându-l, fiind apoi
înspăimântat de apropierea martiriului şi a patimilor predestinate
Fiului de către Tatăl Ceresc, pentru a ispăşi omenirea de păcate.
Poezia este
structurată în patru catrene, organizate în jurul simbolului biblic „paharul”,
precum şi a elementelor ce ţin de natura duală a lui Iisus, de om
şi de Fiul lui Dumnezeu, integrându-se în formula lirismului
obiectiv.
Incipitul poeziei este definit printr-un enunţ
edificator, care concentrează esenţa duală a lui Iisus, umană şi
sacră: „Isus lupta cu soarta şi nu primea paharul”.
Conştient de menirea ce-i fusese hărăzită, el se roagă Tatălui, „căzut pe brânci în iarbă”,
pentru a fi
ajutat să „bea” cupa păcatelor omenirii, dar omenescul „se-mpotrivea
întruna”, primele două versuri sintetizează, astfel,
dramatismul interior al lui Iisus: „Isus lupta cu soarta şi nu
primea paharul.... / Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna.
/ Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul / Şi-amarnica-i
strigare stârnea în slăvi furtuna”.
Versul al treilea ilustrează natura duală a
Mântuitorului, opoziţia uman-divin, imaginile vizuale şi cromatice
„sudori de sânge” exprimând omenescul, iar
„chipu-i alb ca varul” sugerând puritatea, sacrul.
Efortul lui Iisus de a lua asupra sa păcatele omenirii, metaforizate
aici prin „pahar”, este dublat de „amarnica strigare” către
Dumnezeu, suferinţă care capătă dimensiuni cosmice prin tragism:
„stârnea în slăvi furtuna”.
Detaliile ilustrate în poezie sunt fidele sursei de
inspiraţie, metafora paharului şi umanizarea lui Iisus fiind
preluate din Evanghelie:
„îngenunchind Se ruga, zicând «Părinte, de voieşti treacă de la
Mine acest pahar [....] Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături
ele sânge care picurau pe pământ”.
Strofa a doua debutează cu metafora
„o mână nendurată”, insinuând porunca Divină dată Fiului,
„îmbiindu-l” să preia păcatele omenirii, reiterate
prin metafora „grozava cupă”: „O mână nendurată, ţinând grozava
cupă, / Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură.... / Şi-o sete
uriaşă sta sufletul să-i rupă.... / Dar nu voia s-atingă infama
băutură”.
Setea
„uriaşă” sugerează dorinţa Iui Iisus de a se sacrifica
prin pătimire, de a-şi împlini destinul, deşi
„nu voia s-atingă infama băutură”, din cauza slăbiciunii umane pentru chinurile pe care urma să
le
îndure în scopul izbăvirii lumii de relele adunate pe pământ.
În strofa a treia, metaforele „apa ei verzuie” şi „veninul
groaznic” sugerează
patimile pe care Iisus le va îndura pentru
„mierea” şi „dulceaţa” întrezărite după purificarea
omenirii prin jertfa Divină, profilând fericirea ce urma să vină
după aşezarea Sa „de-a dreapta Tatălui”: „În apa ei verzuie jucau
sterlici de miere / Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă....
/ Dar fălcile-ncleştându-şi cu ultima putere / Bătându-se cu
moartea, uitase de viaţă!”
Oximoronul
„sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă”
amplifică lupta duală a Mântuitorului, conţinutul cupei pline de
păcate fiind dublat de beatitudinea împlinirii misiunii Divine. Cu
toate acestea, teama de moarte este greu de învins din cauza
slăbiciunii umane.
Imaginea vizuală
„fălcile-ncleştându-şi” accentuează împotrivirea „cu
ultima putere”, Iisus omiţând, pentru moment, pilda Divină că
mântuirea omenirii prin pătimire îl binecuvântează cu viaţa veşnică:
„Luptându-se cu moartea, uitase de viaţă”.
Strofa a patra. Suferinţele lui Iisus sunt apocaliptice,
personificarea
hiperbolizată a măslinilor, „se frământau măslinii”, oferă o imagine terifiantă a întregului
Univers: „Păreau că vor
să fugă din loc, să nu-l mai vadă.... / Treceau bătăi de aripi prin
vraiştea grădinii”. Finalul poeziei, ilustrat de ultimul vers
anticipează chinurile lui Iisus, consecinţa trădării lui Iuda,
martiriul şi moartea Fiului: „Şi uliii de seară dau roate după
pradă”.
Metafora uliilor care
se rotesc lacomi aşteptând „prada” asupra căreia se pregăteau să se
repeadă sugerează sfârşitul dramatic, zguduitor al lui Isus:
„Deasupra fără tihnă se frământau măslinii, / Păreau că vor să
fugă din loc, să nu-l mai vadă.... / Treceau bătăi de aripi prin
vraiştea grădinii / Şi uliii de seară dau roate după pradă”.
Expresivitatea stilistică a poeziei sporeşte emoţia
artistică a cititorului prin forţa de sugestie a figurilor
semantice.
Metaforele construite cu epitetele superlative şi
cromatice au profunde semnificaţii ideatice şi biblice, „paharul”,
„grozava cupă”, „infama băutură”, „apa verzuie”, „veninul groaznic”,
insistând asupra menirii Divine dar şi asupra chinurilor umane ale
lui Iisus pentru iertarea omenirii de grelele păcate.
Epitetele cromatice aflate în opoziţie, „sudori de
sânge” şi „chipu-i alb” compun latura duală a lui Iisus, umană şi
divină, iar oximoronul „sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă”
reiterează lupta dintre materie şi spirit.
Personificarea măslinilor, care „se frământau” şi voiau „să fugă”, înspăimântaţi de
suferinţele pe care urma să le îndure Iisus, oferă dimensiuni
cosmice zbuciumului Divin. Punctele de suspensie şi semnul
exclamării plasate la finalul versurilor amplifică tonul elegiac al
poeziei şi constituie un îndemn la meditaţie privind suferinţele
cumplite ale Mântuitorului în demersul Divin de a salva omenirea de
la desacralizare.
Ambiguitatea stilistică, bazată pe echivocul lexical, rezultă din interpretarea semantică
diferită a sintagmei „bătăi de aripi”, care surprinde prin inedit,
întrucât ea poate semnifica prezenţa îngerilor, ca mesageri divini,
aşa cum notează textul Evangheliei: „Iar un înger din cer s-a arătat
Lui şi-l întărea”. O altă interpretare semantică accentuează
sugestia morţii prin prezenţa uliilor „de seară” care „dau roate
după pradă.
Registrul stilistic îmbină terminologia religioasă -
„Isus”, „paharul”, „cupa”- cu expresii populare şi regionalisme:
„sterlici”, „pe brânci”, „sta sufletul să-i rupă”,
„fălcile-ncleştându-şi”, „fără tihnă”, confirmând apartenenţa
poeziei la tradiţionalism.
Prozodia conservă
tehnica tradiţionalistă a versificaţiei, prin măsura versurilor de
14 silabe, ritmul iambic şi rima încrucişată.
Se poate concluziona
caracterul tradiţionalist al poeziei valorificând
câteva referiri critice - Nicolae Manolescu afirmă că „Vasile
Voiculescu e [....] în Pârgă un perfect tradiţionalist”, iar Tudor
Vianu, în aceeaşi idee valorică, îl defineşte spiritual ca „poet
religios, hrănit din substanţa evangheliilor, cărora [...] le-a
împrumutat forma alegoriilor şi a parabolelor, dar şi aceea a
Vechiului Testament, poate mai apropiat de asprimea şi tensionarea
propriului său sentiment de viaţă”