Flori de mucigai
Tudor Arghezi
~ 1931 ~
Citat:
Arghezi a înnoit poezia românească. (Eugen Simion)
Literatura interbelică este dominată de manifestarea
a două direcții principale: tradiționalismul şi modernismul.
Modernismul cuprinde mișcările artistice care exprimă, în mod
categoric, desprinderea de tradiție. Moderniştii sunt atraşi de
metafizică şi transcendenţă, făcând din cunoașterea spirituală o
preocupare esențială. În poezia românească, modernismul poate fi
recunoscut în expresionismul lui Lucian Blaga, în ermetismul lui
Ion Barbu, în „estetica urâtului”, a „florilor de mucigai”, din
creaţia lui Tudor Arghezi.
Volumul
”Flori de mucigai” este inspirat din experienţa
trăită, câteva luni, de Arghezi, între zidurile închisorii
Văcăreşti, din motive politice. Lumea pe care o cunoaște aici, e o
lume decăzută, lipsită de speranţă, conturată în poezii precum
„Galere”, „Ion Ion”, „Cina”, „Cântec mut”. Ea şi-a păstrat totuşi
un strop de umanitate care o face să-şi dezvăluie o anume
frumuseţe, Arghezi considerând că „pretutindeni şi în toate este
poezie”. Urâtul din lume se poate deci transfigura artistic,
transformându-se în frumosul artei.
Volumul de poezii Flori de mucigai, apărut în 1931 reeditează aceeaşi
experienţă de
viaţă în variantă lirică, în care lumea interlopă a hoţilor,
delincvenţilor este privită cu înţelegere şi omenie de poet.
Poezia
„Flori de mucigai” este o artă poetică modernă,
având ca temă definirea condiţiei existenţiale a creatorului.
Arghezi, artistul modern, sugerează că forţa şi sensibilitatea
cuprinzătoare a artei (poeziei) poate reflecta orice, inclusiv
lumea urâtă, degradată, a unei umanităţi decăzute.
Titlul poeziei,
„Flori de mucigai”, dă și titlul volumului. Ea se înscrie în „estetica urâtului”,
reprezentând una dintre „categoriile negative” prin care Hugo
Friedrich definea poezia modernă. Titlul este, din punct de vedere
stilistic, un oximoron, amintind de „Florile răului” a lui Charles
Baudelaire, unul dintre întemeietorii poeziei europene moderne.
„Florile” sugerează
lumină, viaţă, armonie, frumuseţe, pe când „mucegaiul” dă sugestia
urâtului, a întunericului, a descompunerii, a morţii. Asocierea
celor două cuvinte creează o imagine reprezentativă pentru
„estetica urâtului”. „Florile de mucigai” simbolizează astfel
frumuseţea care poate fi descoperită chiar şi într-un mediu ostil,
al damnării şi al întunericului.
Poezia cuprinde
două strofe, inegale ca număr de versuri: prima strofă, de
16 versuri, defineşte condiţia artistului şi a operei sale, iar strofa a
doua, un catren, raportează actul creator la realitatea lumii în
care trăieşte artistul, accentuând adeziunea lui T. Arghezi la
„estetica urâtului”.
Prima strofă aparţine
planului eului creator şi al creaţiei, conturând, încă din
incipit, caracterul de artă poetică al textului. Câmpul semantic
al creaţiei cuprinde termeni precum: „am scris”, „stihuri”,
„unghia îngerească”(metaforă sugerând inspiraţia divină), „să
scriu”.
Incipitul confirmă
lirismul subiectiv căruia îi aparţine poezia. Prezenţa
eului liric este marcată prin verbul la persoana I,
„am scris”.
Încă din primul vers, arta scrierii apare ca un efort
dureros, ca un chin.
„Stihurile” au fost scrise „cu unghia pe tencuială”. Spaţiul
creaţiei este unul ostil, rece, al claustrării: „Pe un părete de
firidă goală / Pe întuneric, în sigurătate”. „Păretele de firidă
goală” este imaginea închisorii, a izolării, întreg volumul „Flori
de mucigai” fiind, de altfel, o expresie a imaginarului temniţei.
„Întunericul” şi „singurătatea” pot fi considerate şi metafore ale
condiţiei umane, dar infățișează, mai ales, condiţia artistului,
accentuând ideea de tristeţe.
Creaţia reprezintă
astfel singura posibilitate de evadare. Ea nu se mai bucură însă
de suportul şi de ocrotirea divină. Poetul scrie „Cu puterile
neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au
lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”. „Leul”,
„taurul” şi „vulturul” simbolizează, ca şi „unghia îngerească”,
inspiraţia divină, harul.
Versurile sunt
„fără an”, ele nu aparţin timpului omenesc. Sunt „Stihuri de groapă,/ De
sete de apă / Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum”. „Estetica
urâtului” este ilustrată şi prin simbolul gropii, o altă metaforă
a condiţiei umane.
În întuneric, inspiraţia divină, harul poetic dobândit, nu
mai există:
„Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/
Şi nu a mai crescut-/ Sau nu o mai am cunoscut”. Desacralizarea este o altă caracteristică
pe care Hugo
Friedrich o atribuie poeziei moderne.
Perturbarea topică din versul „Sau nu o mai am
cunoscut” şi folosirea unor termeni consideraţi de tradiţia
literară „nepoetici”(precum, de pildă, „mucigai”) sunt constante
ale poeziei moderne, ilustrând apetitul lui Arghezi pentru inovare
în limbajul poetic.
A doua strofă conturează planul realităţii
exterioare, dezvăluit încă din incipitul poeziei („un părete de firidă goală”). Versul „Era
întuneric. Ploaia bătea departe afară” descrie o
lume ostilă, în acord cu starea sufletească a eului liric („în
singurătate”, „cu puterile neajutate”, „mă durea mâna ca o gheară/
Neputincioasă....”, „sete de apă”, „foame de scrum”). Verbele la
imperfect („Era întuneric”, „bătea”, „mă durea”) transmit ideea
continuităţii stării sufleteşti, a singurătăţii, a durerii.
Deşi lumea pare învinsă
de întuneric, nevoia poetului de a scrie este de nestăpânit:
„Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”
Mâna, motiv central al textului poetic, prin semnificaţii, devine
simbolul actului creator. „Unghiile de la mâna stângă” sunt o
metaforă a inspiraţiei satanice sau doar o expresie a „esteticii
urâtului”, a scrisului „altfel”.
Ultima strofă accentuază ideea enunţată la începutul
poeziei, a suferinţei creatorului:
„Şi mă durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă să se
strângă.”
Se conturează aici imaginea poetului damnat, care nu poate renunţa
la a scrie chiar dacă arta sa îi aduce nefericire.
Figurile de stil, relativ puţine, sporesc expresivitatea
textului, plasticizează
starea sufletească pe care o transmite poetul.
Se remarcă
epitetele (“stihuri de groapă, de sete de apă şi de
foame de scrum”, “unghia îngerească”, “gheară / neputincioasă”), metaforele
„flori de mucigai”, „unghia îngerească”, enumeraţiile : „nici de
taurul, nici de leul, nici de vulturul”, „lui Luca, lui Marcu şi
lui Ioan”, comparaţia „mă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă
să se strângă”.
Poezia
„Flori de mucigai” de Tudor Arghezi dezvoltă un
ansamblu de trăsături care compun viziunea despre
lume şi viaţă a lui Tudor Arghezi, impunând o nouă formulă
estetică în literatura română şi ilustrând o sensibilitate de tip
modern. Formulată ca un monolog liric, arta poetică argheziană
este o confesiune a unui eu poetic care îşi asumă condiţia de
artist.
El va continua să scrie, deşi actul
creator îi provoacă suferinţă, deşi el implică însingurarea şi
lipsa ajutorului divin. Creaţia apare ca o
posibilitate de evadare a spiritului uman din spaţiul material
constrângător. Poezia argheziană devine astfel o
confesiune emoţionantă şi dureroasă despre menirea artistului,
despre felul în care arta este capabilă să transforme urâtul în
valoare estetică.