O scriosare pierdută
Ion Luca Caragiale
~ 1884 ~
Citat:
Lumea lui Caragiale e minunată: e o lume absolut paradisiacă,
fără griji și fără, cum se spune azi în limbaj mistic, fără cine
știe ce problematici interne. Oamenii râd, petrec și se
bucură.[…] literatura sa e tonică și plină de consolație astăzi
. (Mihai Ralea, Lumea lui Caragiale, în ,,Adevărul literar și
artistic”)
Specie literară: Comedia este specia genului
dramatic, în proză sau
în versuri, care provoacă râsul prin surprinderea moravurilor
sociale, a unor tipuri umane sau a unor situații neasteptate, având
un final fericit.
Conflictul comediei presupune
contrastul dintre aparență și esență. Personajele ei sunt inferioare
în privința
însușirilor morale, a capacităților intelectuale sau a statutului
social, iar valorile pentru care acestea se înfruntă nu sunt valori
autentice. Principala modalitate de realizare a comediei este
categoria comicului.
Comicul este categoria
estetică ce vizează a atitudine umană manifestata nuanțată, de la
zâmbet la râsul în hohote. Sursa comicului a fost identificată in
discrepanța dintre așteptare si acțiunea propriu-zisă, în contrastul
dinre aparență si realitate, neconcordanța între scop si mijloace.
Cele mai cunoscute tipuri de comic sunt: comicul de caractere,
comicul de situație, comicul de moravuri, comicul de limbaj, comicul
de nume.
Dramaturgia lui I. L. Caragiale
cuprinde comediile:
O noapte furtunoasă (1878), Conul Leonida față cu reacțiunea
(1879), O scrisoare pierdută (1884), D-ale carnavalului (1885)
și o dramă – Năpasta (1890).
Reprezentată pe scenă în
1884, comedia ,,O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale
este a treia dintre cele patru scrise de autor, o capodoperă a
genului dramatic. Opera este o comedie de moravuri ce satirizează
aspecte ale societății contemporane autorului (farsa electorala din
anul 1883), legate de lupta pentru putere, precum și aspecte din
viața de familie (triunghiul conjugal).
Tema operei o
reprezintă
degradarea vieții politice, sociale și private. Ea este particularizată prin surprinderea unei
bătălii electorale.
O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este
cea din debutul piesei, în care Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia
lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul raport cu privire
la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie
locală este surprinsă în acţiunile ei tipice şi presupune servitute
din partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul
închide ochii la “ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul
serviciilor personale acordate.
Numărătoarea steagurilor este o ilustrare a
proverbului amintit de Tipătescu- “dacă nu curge, pică”.
Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de
poliţist în afara orelor de serviciu face parte din “datorie”. De
asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii prin semnalarea
prezenţei unui document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea
înclina balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este că
rezultatul alegerilor depinde luptele de culise între oponenţi şi
mai puţin de opinia electoratului.
O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei
este numărarea voturilor în actul II de către
Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi
avut efectiv loc. Votul este decis de ariile de influenţă. Farfuridi
se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce se
întâmplă de la Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a
comediei de moravuri: adulterul.
Ignorat din naivitate sau din
“diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal este
înfăţişat de Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească.
Sciziunile în interiorul partidelor, candidatul prost şi fudul, dar
cu instinctul viu al apărării interesului, scrisorile acuzatoare
semnate anonim, toate sunt elemente ale şaradei electorale care
configurează tema piesei. Tot acum Trahanache scoate la iveală şi
plafonarea personajului principal-Ștefan Tipătescu- într-o situaţie
inferioară capacităţilor sale, subjugat voinţei unei femei
ambiţioase.
Titlul operei, ,,O scrisoare pierdută”, pune în evidență
contrastul comic dintre
aparență și esență. Pretinsa luptă pentru putere politică se
realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al șantajului politic
,,o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al
comediei. Articolul nehotărât indică atât
banalitatea întâmplării, cât și repetabilittea ei (pierderile successive ale
scrisorii).
Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista
cu personaje de la începutul piesei (autorul își numeste personajele
– persoane, menționând numele si statutul social al acestora) si
didascaliile, singurele intervenții directe ale autorului în piesă
(prin indicațiile scenice autorul face recomandări cu privire la
realizarea spectacolului – decor, vestimentație, mod de a vorbi,
gesturile, mimica, mișcarea actorilor; de asemenea, indicațille
scenice devin adevărate fise de caracterizare directă sau
indirectă).
Textul este structurat în
patru acte alcătuite din scene, fiind construit sub
forma schimbului de replici între personaje.
În ceea ce priveste
timpul si spațiul remarcăm plasarea actiunii
,,în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, adică sfârșitul secolului al XIX-lea, în
perioada campaniei
electorale, într-un interval de trei zile.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea
pentru puterea politică a două forțe opuse:
reprezentantii partidului aflat la putere ( prefectul
Tipătescu, Zaharia Trahanache, soția acestuia, Zoe, Farfuridi,
Brânzovenescu, Pristanda) și
gruparea independentă constituită în jurul lui Nae
Cațavencu, susținut de colaboratorii săi: Ionescu, Popescu, preot,
profesori. Conflictul secundar este constituit de Farfuridi și
Brânzovenescu, care se tem de posibila trădare a prefectului.
Incipitul este
reprezentat de scena din actul I,(care reprezintă și expozițiunea) în care Pristanda si
Tipătescu
citesc ziarul lui Cațavencu și vorbesc despre steagurile care ar fi
trebuit să existe în oraș. Venirea lui Trahanache cu vestea că
adversarul lor politic deține o scrisoare de amor, scrisă de
Tipatescu Zoei, constituie intriga comediei. Acțiunea continua cu o
altă numărare, a voturilor, cu o zi înainte de alegeri,
în actul II.
În actul III, punctul culminant este reprezentat de anunțarea
unui alt
candidat, Agamemnon Dandanache, în cadrul întrunirii electorale.
Finalul (deznodământul), în actul IV, aduce rezolvarea conflictului
inițial, pentru că scrisoarea pierdută ajunge la Zoe, iar Cațavencu
se supune condițiilor ei. Atmosfera destinsă din final reface starea
inițială a personajelor , fară nicio modificare a statutului
inițial.
Personajele acționează, stereotip, simplist, ca niste marionete lipsite de profunzime
sufletească, fără a
evolua pe parcursul acțiunii, fără a suferi transformări psihologice
(personaje ,,plate”). Personajele din comedie au trăsături care
înlesnesc încadrarea lor tipologică.
Caragiale este considerat
cel mai mare creator de tipuri din literatura română, personajele aparținând viziunii clasice
pentru că se încadrează
într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter si un
repertoriu fix de trăsături.
Criticul Pompiliu Constantinescu
precizează în articolul Comediile lui Caragiale
nouă clase tipologice, dintre care urmatoarele pot fi identificate și în ,,O scrisoare
pierdută”: tipul încornoratului (Zaharia Trahanache),
tipul don-juanului (Ştefan Tipătescu),
tipul demagogului (Nae Cațavencu, Agamemnon
Dandanache), tipul cochetei si adulterinei (Zoe),
tipul cetațeanului (Cetățeanul Turmentat),
tipul funcționarului (Pristanda),
tipul confidentului (Pristanda, Tipătescu,
Brânzovenescu), tipul raisoneurului (Pristanda).
În ceea ce privește
mijloacele/ procedeele de caracterizare a personajelor, scriitorul depășeste cadrul
comediei clasice, având capacitatea de individualiza personajele, prin
comportament, particularități de limbaj, nume, dar și prin
combinarea elementelor de statut social si psihologic. De exemplu, Trahanache este
încornoratul simpatic, dar si vanitosul înșelat și ticăitul. Zoe reprezintă tipul
cochetei, al adulterinei, dar și al femeii voluntare.
Sursele comicului sunt diverse și servesc intenția
autorului de a satiriza defecte le omenesti puse în evidență pe
fundalul campaniei electorale.
Comicul de moravuri vizează viața de familie,
triunghiul conjugal Zoe-Tipătescu-Trahanache, și viața politică,
șantajul, falsificarea listelor electorale.
Comicul de intenție este reprezentat de atitudinea
autorului față de personajele sale. Caragiale este considerat un
autor obiectiv, dar lasă impresia că are uneori o atitudine duală
față de personajele sale: râde, odată cu noi de defectele acestora,
dar le și salvează din marasmul moral în care le-a aruncat.
Comicul de situație susține tensiunea dramatică prin
întâmplările neprevăzute : scrisoarea este pierdută și găsită de mai
multe ori, evoluția inversă a lui Cațavencu, confuziile lui
Dandanache care nu stie sigur a cui soție este Zoe.
Comicul de caracter reliefează defectele
general-umane, pe care Caragiale le sancționează pin râs: demagogia
lui Cațavencu, prostia lui Farfuridi, servilismul lui Pristanda,
senilitatea lui Dandanache.
Comicul de nume este o formă prin care autorul
sugerează dominant de caracter, originea sau rolul persoanei în
desfășurarea evenimentelor: numele Trahanache provine de la cuvântul
trahana, o cocă moale, ceea ce sugerează că personajul este modelat
de ,,enteres” sau de cei din jurul său.
Prin
comicul de limbaj se realizează caracterizarea
indirectă si se evidențiază incultura personajelor. Trahanache își
trădează originea grecească prin stâlcirea neologismelor:
,,soțietate”, ,,prințip”; ticul său verbal ,,aveți puțintică
răbdare” reflectă viclenia, el căutând să câștige timp pentru a
rezolva problemele.
Pretinsa erudiție a lui
Cațavencu este ,,trădată” de formularea principiilor sale: ,,Scopul
scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta!....”, de fapt
Machiavelli. Pristanda, funcționar servil, aprobă mecanic afirmațile
sefilor prin ticul verbal ,,curat”, chiar si în asociații
incompatibile: ,,curat murdar”.
Viziunea autorului asupra lumii este reprezentată de
ideea că în spatele comicului se ascunde o fărâmă de tragic.
Exagerarea (,,simt enorm si văd monstrous”, spunea
autorul), grotescul, lipsa de profunzime, lipsa valoriloe
existențiale a personajelor au făcut ca I. L. Caragiale să fie numit
precursor al teatrului absurd.
,,O scrisoare pierdută” aduce în prim-plan drama
societății românești conduse de o pleiadă de corupti și ariviști, pe
care autorul o satirizează cu virulență.